Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi)
(Nicio diferență)

Versiunea de la data 24 noiembrie 2016 16:38

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi îşi are începuturile în secolul al XV-lea şi a fost reconstruită de câteva ori de-a lungul vremii. La început a fost biserică de mir, apoi a devenit mănăstire în timp ce era sediu al Mitropoliei Ţării Româneşti, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost transformată iarăși în biserică de mir. Tot aici a fost timp de trei sute de ani Şcoala de slovenie, care s-a bucurat de faimă în toată țara, dar și în sud-estul european. Actualul lăcaş de cult, construit în stil baroc ucrainean, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi are următoarele hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina şi Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.


Istoric

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi este inclusă pe „Lista monumentelor istorice din România”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19241[1], și se află în centrul Bucureştiului, la începutul Căii Moşilor, unde exista cândva mahalaua care îi purta numele. Acolo erau numeroase uliţe de meşteşugari şi negustori, cu prăvălii şi case ale bisericilor şi mănăstirilor, dar şi cu sediul Mitropoliei şi cu faimoasa şcoală de slovenie. Mahalaua Sfântul Gheorghe - Vechi s-a dezvoltat cu timpul şi a ajuns să fie cea mai populată din Bucureşti. [2]

În existenţa sa de cinci secole, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut mai mulţi ctitori, însă nu se cunosc decât unii dintre aceştia. După cum arată pisania, primul dintre ei a fost Nedelcu din Balaci (Ilfov), care a construit-o în 1492. Documentele ulterioare atestă ctitoria unui alt Nedelco Bălăceanul, mare vornic, şi soţiei sale Anca din Glina, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Secolul al XVI-lea este şi începutul unei etape importante din viaţa acestei biserici, care era în acea vreme cea mai mare din Bucureşti. Este perioada în care Curtea Domnească a fost mutată de la Târgovişte la Bucureşti, iar Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a fost aleasă pentru a fi sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (Ţării Româneşti). Se ştie că încă de la înfiinţarea Mitropoliei, în anul 1359, reşedinţa mitropoliţilor a fost acolo unde era şi reşedinţa voievodului.

În timp ce era scaun al Mitropoliei, în jurul anilor 1575-1578, aşezământul de închinăciune a fost rectitorit de marele vistier Mitrea din Hotărani (ruda lui Nedelco Bălăceanu) şi soţia acestuia, jupâneasa Neaga din Cislău. De atunci datează cel mai vechi act scris despre acest sfânt lăcaş, în care se menţionează „Sfânta Mănăstire a Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe”. Dintr-un alt document aflăm că Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a sluijit ca Mitropolie 30 de ani,[3], în decursul unei perioade de aproximativ 100 de ani. În tot acest timp, scaunul mitropolitan de aici a alternat cu alte sedii, după cum preferau domnitorii să îşi mute reşedinţa. Astfel, pentru o perioadă a fost la Mănăstirea Radu-Vodă, unde era reşedinţa domnitorului Alexandru al II-lea. Însă după victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni (1595), Sinan Paşa a invadat Bucureştiul şi l-a incendiat, iar acest aşezământ monahal a fost distrus. În aceste condiţii, Mitropolia s-a mutat din nou la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, iar în următorii 73 de ani a alternat cu sediul cel vechi din Târgovişte. Problema aceasta a fost definitiv rezolvată prin construirea unei impunătoare biserici, aleasă pentru a fi Mitropolie, în 1668. În acelaşi an, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a devenit metoc al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Bucureşti, închinată la rândul ei Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

Ulterior, sfântul lăcaş a apărut în documente ca Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, prima dată fiind astfel menționată într-un hrisov al domnitorului Constantin Brâncoveanu, din 1695, pentru a fi deosebită de ctitoria sa cu acelaşi hram, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Nou, situată în apropiere.

De-a lungul secolelor, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a cunoscut şi unele perioade de declin. După cum menţionează istoricul G. I. Ionescu - Gion, aceasta era considerată „o biserică bogată”, însă în vremurile grele prin care a trecut şi-a pierdut multe dintre proprietăţile pe care le avea.[4] La toate acestea se adaugă şi pagubele suferite în urma calamităţilor care s-au abătut asupra oraşului Bucureşti. A ars în incendiul din 1718, dar a fost refăcută cinci ani mai târziu, în 1724. Cei care au ridicat-o au fost Iamandi Dragul Chiurci-başa, starostele breslei blănarilor, împreună cu soţia sa Smaranda, care erau urmaşi ai vechilor ctitori. Despre această nouă biserică nu există prea multe informaţii. Se ştie doar că a rămas neclintită timp de 123 de ani, deşi a fost zdruncinată de marile cutremure din 1802 şi 1838. Ceea ce a distrus-o până la temelie a fost incendiul din 1847, care a izbucnit în ziua de Paşti. Din descrierea făcută de istoricul G. Potra aflăm că în mai puţin de o oră „toată partea de răsărit a oraşului nu era decât un foc uriaş”, apoi în câteva ore flăcările au prefăcut „în ruine înfiorătoare o parte dintre cele mai frumoase, mai populate şi mai bogate cartiere ale Capitalei”.[5]În acel incendiu, care a durat câteva săptămâni, au fost arse 12 biserici din centrul Bucureştiului, unele fiind distruse complet, printre care şi Biserica Sfântul Antonie cel Mare, numită şi Biserica Puşcăriei, care nu a mai fost refăcută. În ruinele acestui sfânt lăcaş, care era situat lângă Curtea Veche, a fost găsită atunci icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, scăpată ca prin minune din foc. Doi ani mai târziu, icoana (ce datează probabil din secolul al XV-lea) a fost adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, care fusese între timp rezidită de preoţi, enoriaşi şi de ctitorul Mariniciu Petrovici. Atunci a primit sfântul lăcaş hramurile Sfântul Mare Mucenic Mina şi Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

Despre existenţa bisericii ne vorbeşte şi pisania: „Această Sfântă biserică unde se prăznuieşte hramul Sf. Gheorghe s-au zidit din temelie de Jupân Nedelcu şi soţia sa Anca la anul 7000 figurând 30 ani scaun de Mitropolie, după aceea învechindu-se s-au prefăcut de D-lui Iamandi Dragul Chiurciu Başa cu soţia sa Zmaranda sub domnia lui Niculae Alexandru Vv. În anul 7232 şi la 1847 martie 23 la focul cel mare a fost mistuită cu toată zestrea şi rămânând numai două ziduri şi după stăruinţa D-lui Mariniciu Petrovici a preoţilor Bisericii, a enoriaşilor şi altor ajutători s-a preînnoit iarăşi în zilele Prea Sf. Sale Părintelui Mitropolit D. D. Neofit. Iar la hram se va face mângâiere la săraci după venitul Bisericii ”.


Biserica în prezent

Noul aşezământ de închinăciune, ridicat în 1849, a rezistat doar până în 1875, când epitropia a hotărât să-l dărâme, deoarece era foarte şubred. Tot atunci au început lucrările de reconstruire a unui alt lăcaş de cult, după planurile inginerului Dumitru Poenaru, care s-au finalizat după şase ani. Clădirea are ziduri groase de aproape un metru, pe fundaţii de beton şi cărămidă. În ceea ce priveşte arhitectura, biserica este clădită în stil baroc ucrainean şi are plan triconc. Decorul exterior este alcătuit din pilaştri cu capiteluri neocorintice, iar deasupra pridvorului se află un fronton neoclasic. Pronaosul, de formă pătrată, este supralărgit, fiind caracteristic secolului al XIX-lea. Naosul are două abside foarte adânci, semicirculare la interior şi poligonale la exterior, şi este încununat de o turlă joasă. Încă de la construirea bisericii, sub Sfântul Altar a fost amenajată o criptă mortuară pentru ctitori. Pictura, considerată a fi una din cele mai bine reuşite în stil oriental, aparţine profesorului Gheorghe Pompilian, fiind executată după modelul celei din Biserica Sfântul Nicolae - Şelari, care a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma este din lemn de paltin și a fost sculptată în stil baroc ucrainean de Petre Babic. În 1881, când a avut loc sfințirea lăcașului de cult, au fost adăugate alte două hramuri: Sf. M. Muc. Teodor Tiron și Sf. M. Mc. Dimitrie. După aproape 60 de ani au fost făcute primele reparaţii majore, deoarece suferise unele pagube în timpul cutremurului din 1940. Mai târziu, biserica a mai avut nevoie de unele intervenţii: în 1964 a fost renovat exteriorul, în 1985 a fost spălată toată pictura, iar în 1998 a fost reînnoită în exterior.


Prima şcoală domnească de slovenie

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut un rol însemnat şi în istoria învăţământului din Bucureşti, deoarece în curtea sa a existat, timp de trei sute de ani, o şcoală de slovenie. Nu sunt date precise privind înfiinţarea acestei instituţii, dar se pare că exista încă din secolul al XVI-ea. În schimb, sunt informaţii documentare care vorbesc despre două perioade distincte în istoricul şcolii.

De la începerea activițății până în 1775 a fost o etapă activă, de „glorie didactică”, instituţia fiind susţinută financiar de Mitropolie, atunci când avea sediul în această biserică.[6]. Aici erau pregătiţi preoţii de mir şi călugării din Bucureşti, logofeţii care scriau hrisoavele, precum şi traducătorii de acte din slavonă în română. Era o şcoală specială care răspundea unor nevoi de organizare bisericească şi de cancelarie, într-o perioadă în care slavona era limba cărţilor bisericeşti şi a slujbelor religioase, dar şi a documentelor din cancelaria domnească. În secolul al XVII-lea, erau şi alte instituții asemănătoare în ţară, dar cea de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi avea autoritate didactică faţă de celelalte. Faima ei se menţinea nu doar în ţară, ci şi în sud-estul european, de unde veneau mulţi elevi pentru a învăţa slavona. Domnitorul Şerban Cantacuzino a reorganizat-o ca şcoală domnească, tot el fiind şi întemeietorul Academiei de la Mănăstirea Sfântul Sava.

A doua perioadă din viaţa şcolii de la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Vechi a început cu reorganizarea făcută de Alexandru Ipsilanti, în 1775, şi a ţinut până în 1847, când incendiul a prefăcut în cenuşă întreg aşezământul. În această etapă, şcoala a fost aşezată pe baze solide şi a continuat să se bucure de faimă. În programa sa didactică a adăugat şi cursuri pentru limba română şi astfel şi-a pierdut caracterul său special de şcoală de slovenie. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici şi-au început activitatea, până la construirea propriilor şcoli, şi renumitele licee din Bucureşti, „Gheorghe Lazăr“ şi „Gheorghe Şincai“. Tradiţia s-a continuat apoi prin transformarea acestor două licee în Şcoala ajutătoare pentru surdomuţi din Bucureşti, care în anii `80 a fost transformată în trust de construcții.


Bibliografie

„Istoricul a 40 de biserici din România” vol II, preot Marin Dumitrescu, Editura Stabiliment de Arte Grafice Albert Baer, Bucureşti, 1902 „Istoria începutului oraşului Bucureşti astăzi capitala României şi reşedinţa I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor”, D. Papazoglu, Tipografia Ion Weiss, Bucureşti,1870, p.298 „Istoria învăţământului românesc”, Nicolae Iorga, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928

Surse

  • Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice
  • Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.353.
  • Preotul George I. Gibescu, „Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi Mitropoliţii Ţărei Munteneşti”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1907, pp. 21-23.
  • G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti 1899, p.189
  • George Potra „Din Bucureştii de ieri” vol I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp.154-156.
  • George Potra „Din Bucureştii de ieri” vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.8.
  • Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Biserica_„Sfântul_Gheorghe“_-_Vechi&oldid=43629