Avva
Avva sau Abba este un cuvânt grec (în greaca veche: ἀϐϐᾶ / abbã, «părinte, tată») preluat ca atare direct din aramaică, mai întâi în Noul Testament. Aramaicul abba («tată, părinte») este corespondent al cuvântului ebraic âb («tată, părinte»), utilizat la vocativ și la nominativ în iudaism atât cu sensul său propriu, dar mai ales ca mod respectuos de adresare faţă de înţelepţi sau rabini. În greaca veche litera B se pronunţa b şi nu v precum în cea modernă. Cuvântul original folosit de Iisus este Abba - Tată iubit. În limba sanscrită şi în alte limbi sud-asiatice cuvântul Baba are aceeaşi semnificaţie.
În Sfânta Scriptură
În Noul Testament, acest cuvânt este rostit pentru prima dată de Mântuitorul Iisus Hristos în rugăciunea din grădina Ghetsimani: "Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!" (Matei 26, 39); "Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă" (Marcu 14, 36). Alături de traducerea greacă, s-a păstrat şi originalul aramaic. Termenul este folosit şi de Sfântul Apostol Pavel, arătând că prin Botez, creştinii sunt înfiaţi de Dumnezeu, de aceea pot să-L numească "Avva, Părinte!" (Romani 8, 15; Galateni 4, 6; cf. 2 Corinteni 6, 18).
Însă această apelațiune de abba pentru Dumnezeu nu era deloc folosită în Vechiul Testament și în scrierile iudaismului posterior, ci ea este caracteristică limbajului lui Iisus[1]. Mai mult, specialiștii în aramaică Jeremias și Joseph A. Fitzmyer - care nu au găsit termenul niciunde folosit în tradiția aramaică de până la anul 200 d.Hr. - consideră că termenul, așa cum este folosit de Iisus, are o încărcătură familiară, aceea de tată apropiat de familie (poate chiar diminutiv de drag precum „tătic”), și că utilizarea lui nu a rămas neobservată, ba chiar a trebuit să-i marcheze pe cei din epocă, astfel încât cuvântul să se perpetueze în comunitatea creștină ca atare (chiar în comunitățile de limbă greacă la care scrie Pavel, și care nu înțelegeau filiațiunea cuvântului). Deși apare ca atare transcris de evangheliști pentru prima dată în rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani, ei sunt de părere că Mântuitorul îl folosea destul de curent, și că l-ar fi folosit chiar în varianta aramaică a rugăciunii Tatăl nostru.
În tradiţia monastică
Peste câteva secole, Avva a fost numit acel monah cu experienţă, care pe baza vieţuirii sale era recunoscut drept purtător de duh (pnevmatofor), capabil de a fi părinte duhovnicesc celor care trăiau în preajma lui şi îi cereau sfatul, fiind considerat povăţuitor duhovnicesc. Această denumire apare transmisă în scris mai întâi în Apoftegmata Patrum (i.e. Patericul egiptean), unde la început Sfântul Antonie cel Mare este numit "Avva" de către ucenicul său Pavel cel Simplu. Acest cuvânt de origine semitică a fost adoptat de monahii din pustia Egiptului, deoarece trebuiau să exprime o realitate nouă pentru care nu aveau un termen specific în limba lor. Ei au împrumutat cuvântul "Avva" din Noul Testament, căci astfel puteau să sublinieze în acelaşi timp caracterul personal al relaţiei dintre ucenic şi părinte, cât şi faptul că se referea la Dumnezeu. Adresându-se "bătrânului" său cu acest cuvânt, monahul nu doar că se abandona ca un copil părintelui său, dar şi mărturisea, prin credinţă şi ascultare, că prin intermediul lui ajunge în Duhul, prin Fiul, la Tatăl. Din apoftegmele patericale reiese că Avva povăţuia printr-o învăţătură care cuprindea experienţa vieţii sale în Dumnezeu. Harismele sale speciale erau ascultarea atentă şi discernământul. În primele secole ale monahismului, şi unele călugăriţe aveau acest rol de călăuzire duhovnicească, fiind numite Amma (maică duhovnicească). Paternitatea duhovnicească s-a transmis până în zilele noastre, dar termenul "Avva" este folosit astăzi mai mult livresc, în limbajul uzual fiind înlocuit de grecescul "gheron(da)" sau rusescul "stareţ". În română termenul este folosit fie sub forma sa slavonă, "stareţ" (deşi se suprapune uneori ca înţeles cu termenul de egumen), fie, mai recent, cu simplul "părinte".
Note
- ↑ Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 94
- ↑ The Lords’s Prayer, by Jack Kilmon - http://www.historian.net/lp-pap2.html
Bibliografie
- Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994, p. 48
- Dicţionar biblic, Oradea, Ed. Cartea creştină, 1995, p. 2
- Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1995, p. 52
- Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, Sibiu, Ed. Deisis, 1997, pp. 29-30
- Dagobert D. Runes, Dicţionar de iudaism, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1997, p. 8
- Praktisches Lexikon der Spiritualitat, Herausgegeben von Christian Schutz, Verlag Herder Freiburg im Breisgau, 1992