Avort

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol sau paragraf este o ciornă.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc pentru a-l transforma într-un articol adevărat.



 Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l.


Avortul este întreruperea spontană, accidentală sau provocată a gravidităţii (a sarcinii), înainte ca fătul să poată trăi în afara organismului matern. În tradiţia creştină, Sfinţii Părinţi, aproape în totalitatea lor, au considerat avortul provocat ca o ucidere a fătului.

Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de avort, contracepţie etc.

COMISIA NAŢIONALĂ DE BIOETICĂ SECTORUL BISERICA ŞI SOCIETATEA AL PATRIARHIEI ROMANE

Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserică face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.

Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei, 7#28). Dumnezeu a creat viata sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o grija deosebită. Viata omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grija deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a Lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simpla fiinţa biologică ("fiinţa vie" înzestrată cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2#7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea - cu voia lui Dumnezeu - oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3#28), în vederea asemănării cu El. Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele poseda deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al Lui Dumnezeu, dar chip intr-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Pentru că este purtătoarea chipului Lui Dumnezeu, orice fiinţa omenească, oricare ar fi vârsta, situaţia sau starea sa fizica, deţine o demnitate reala şi impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuşi: "Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (...), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut" (Matei 25#40,45).

Daca viaşa şi, mai ales, viaţa omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţă şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţa, dar şi responsabilitatea de a respecta aceasta viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenta istorica în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu.

Revelaţia (consemnata în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omeneasca (nu simplu "produs de concepţie"), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grija deosebita fata de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.

Psalmistul David a spus în acest sens: "Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele" (Ps. 138#13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: "Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit" (Ieremia 1#5). Iov a spus: "Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit" (Iov 10#8-9). Legislaţia lui Moise a acordat o grija deosebita mamei şi pruncului (Ex. Ieşirea, 21, 23-24, 9,6).

Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatam doua lucruri foarte importante:

a) Elisabeta arata un respect deosebit fata de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;
b) Se confirma faptul că pruncul din pântecele mamei participa, în felul sau, la evenimentele la care participa mama; Evanghelistul ne spune ca, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Lc. 1,44), ceea ce demonstrează ca, înainte de naştere, pruncul percepe deja prezenta lui Dumnezeu.

Extinzându-se din spaţiul ebraic, mesajul creştin s-a confruntat cu o lume şi cu o civilizaţie care avea cu totul alte aspiraţii şi alte coordonate decât cele trasate de Revelaţie. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicala, fie prin luarea de medicamente erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoştea lumea greco-romana era noţiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Dumnezeu, adică încălcarea cu ştiinţă şi libera voinţă a voinţei lui Dumnezeu, noţiune foarte prezenta în tradiţia iudaica şi în viata creştina. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, de le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10, Gal. 5,20, Efes. 5,5). Printre acestea se număra şi cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia).

In legislaţia romana găsim explicaţia termenului "pharmakeia". Legea Corneliană din anul 81 d.Hr înţelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament avem dovada că păcatul uciderii pruncilor este unul din cele mai grele, unul din cele care ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu.

A fost şi a rămas viziunea Bisericii cu privire la asemenea păcate.

Epistola către Barnaba (scrisa pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: "Iubeşte pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Sa nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; sa nu-l ucizi nici după ce s-a născut (XIX, 5). Acelaşi punct de vedere îl va exprima şi Didahia celor 12 Apostoli (2,2, 5,2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiaşi îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitentei sufletului şi a trupului: unul şi celalalt se formează deodată (De anima, 27,210). Acelaşi Tertulian va numi avortul crima (Apologeticum, 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena, 9,12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian şi Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul, 2,10,96) şi Minucius Felix (Octavius, 30,2). În "Scrisoarea către Diognet", perla a literaturii creştine din primele trei secole, se arata că una din notele care deosebesc pe creştini de necreştini este aceea că ei nu-şi ucid pruncii: "Se căsătoresc precum fac toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi" (III, 6).

In secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceştia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom. op.29, în Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24,4), Lactantiu, Ambrozie, Ieronim şi alţii. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep. 188, 8, şi Can.2).

Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăşte excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând sa se împărtăşească decât pe patul de moarte (Canoanele 63,68). Sinodul Quinisext (691), prin canonul 91, opreşte de la împărtăşanie pe o durată de 10 ani femeile care dau şi pe cele care primesc medicamente avortive.

Din cele de mai sus reiese că avortul a fost o practică străină creştinismului, cunoscută într-o lume în care nu exista nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Toţi Sfinţii Părinţii semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divina: "Să nu ucizi" (Ieşire 20#13). El este cu atât mai grav, cu cat constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Din textele prezentate mai sus reiese că Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de grave că şi avortul chirurgical sunt barierele mecanice (steriletul şi anumite pilule, inclusiv RU 486) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereţii uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamentele contraceptive, care, la rândul lor, au consecinţe nebănuite pentru trupul femeii.

Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:

  • a) prin ele se ucide o fiinţă umană ;
  • b) prin ele este afectată demnitatea femeii;
  • c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere.

Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă.

Demnitatea şi sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundităţii. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt sigure. Fiind substanţe care acţionează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt nebănuite. Este impresionantă lista bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe baza de hormoni).

Cu titlu de exemplu, semnalăm că, între anii 1977-1988, în Anglia s-a făcut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticoncepţionale pe baza de hormoni. S-a constatat că procentul deceselor cauzate de afecţiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule faţă de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infecţiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele faţă de cele care nu le-au folosit; în aceeaşi proporţie a crescut şi riscul sterilităţii.

Din cele prezentate mai sus reiese că avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid fiinţe umane, împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol demnitatea şi viaţa femei tinere şi în cele din urma, ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc creştinii.

Din nefericire, practicile avortive (şi contraceptive) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. În numele "fericirii" imediate şi al comodităţii se ucid generaţii de oameni şi moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la aceasta realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută de instituţii care se intitulează uneori "caritative", "umaniste" şi chiar "medicale".

Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori, de ordin medical şi social. Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă, dar nu poate fi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului.

Prin urmare,

a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcina sau naştere, ar trebui sa fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viata ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viata, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa fie născut şi, după caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economica a familiei, de neîntelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se considera că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravitaţii păcatului avortului (luandu-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluţii concrete. Biserica trebuie sa întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualitaţii umane. Activitatea pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui sa sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, trebuie educat sa-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale .

Factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor sociale ca femeia să nu mai fie umilită, nici ca ea însăşi să se complacă în umilire (considerând-o normală) în propria ei specificitate.


Resurse despre avort

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Avort&oldid=5927”