Augustin de Hipona

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Sfântul sau Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagasta, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. Este prăznuit în Biserica Romano-catolică la 28 august, iar în Biserica Ortodoxă la 15 iunie.

Viața

Sfântul Augustin a văzut lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orășel din Numidia, la frontiera dintre Algeria și Tunisia de azi. Tatăl său, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orașului, ramase păgân până la sfârșitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta Monica (prăznuită la 4 mai), era o creștină înfocată și îl înscrise, încă de când era copil, printre catehumeni și îl ducea regulat la biserică pentru a-l învăța tainele credinței. Cu toate acestea Botezul fu lăsat pe mai târziu, după obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent și rebel la mustrările mamei sale și se îndepărta de credință. Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, în scurta vreme ajunse să stăpânească limba latină dar rămânea recalcitrant față de studiul limbii grecești, o lacună care va persista în gândirea și activitatea sa teologică. La vârsta de șaptesprezece ani fu trimis la Cartagina, capitala Africii de Nord, pentru a urma cursuri de retorică. Ispitele orașului și anturajul nepotrivit îl făcură să cadă într-o viață de dezmăț și avu o legătură cu o femeie creștină de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, își abandonă zadarnicele studii de drept și de retorică pentru a căuta Adevarul și Înțelepciunea ; dar decepționat de aparenta uscăciune a Bibliei, fu mai degrabă atras de doctrina maniheenilor, care îi apărea ca o îmbinare rezonabilă a lui Hristos cu dorința sa de a-si însuși înțelepciunea doar cu ajutorul rațiunii. Rămase timp de nouă ani prizonierul acestei erezii, atât de evidente totuși pentru noi azi.

După un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatică, reveni la Cartagina, pentru a deschide o școală de retorică. Cu toate acestea, comportamentul urât al studenților săi îl dezgustă repede de această profesie.

Pierzându-și iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversații cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit neliniștit și avid de adevărata cunoaștere, se îmbarcă și pleacă la Roma, unde deschide o altă școală, care nu avu mai mult succes.

După ce fu vindecat de o boală gravă, obținând un post de retor plătit la Milano, se duse să se instaleze acolo, nutrind încă visul unei strălucite cariere în administrație (384). Acolo fu prezentat Episcopului orașului, Sfântul Ambrozie (prăznuit la 7 decembrie), care îl cuceri prin blândețea și amabilitatea sa, și mai ales prin strălucita sa elocință și interpretările spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschiseră inima către profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu.

Monica, mama sa, venise cu el și îl convinse să își abandoneze concubina, dar încercă în zadar să îl facă să se angajeze într-o căsătorie profitabilă. Filozofia și plăcerile mondene îi produseseră o asemenea insatisfacție, încât, cu durere și neliniște, căuta care ar fi putut fi izvorul adevăratei fericiri.

Lectura filozofilor neoplatonici îl făcu să abandoneze definitiv maniheismul și îi permise să întreprindă căutarea interioară a unei vieți spirituale. Spre deosebire totuși de acești filozofi, această interiorizare nu era pentru el o căutare speculativă și zadarnică, ci lua forma unei căutări fierbinți a Dumnezeului întrupat, pe Care îl admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl trăia încă. Atunci veni momentul în care auzi vorbindu-se despre Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisa de Sfântul Atanasie cel Mare în timpul exilului său în Apus, și care era prilejul încreștinărilor răsunătoare în rândul nobilimii. La putina vreme, în timp ce se afla în grădina prietenului sau Alipie (Alypius), plângându-și viața retras, auzi o voce ca de copil cântând: "Ia și citește!". Deschise un volum al Epistolelor Sfântului Pavel care se afla acolo și se opri asupra următorului pasaj: "Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte" (Romani 13, 13). Întunericul îndoielii dispăru îndată și o lumină blândă îi scalda inima de bucurie. În acea clipă devenise un alt om, care avea să nu mai trăiască decât pentru Hristos și Biserica Sa. Când îi împărtăși mamei sale aceasta revelație, ea fu cuprinsă de bucurie. După ce își abandonă definitiv profesia de "negustor de vorbe", petrecu retras câteva luni undeva la țară, cu mama sa, rude și câțiva prieteni, pentru a se întrema după o boală pe care o agravase emoția convertirii sale.

În această prima formă de mănăstire, în care își dorea sa ducă o viață asemănătoare celei a comunității apostolice de la Ierusalim, Augustin împreuna rugăciunea cu meditația Scripturii (lectio divina, lat.) și discuții filozofice.

Întors la Milano, duse o viață austeră și retrasă înainte de a fi botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, de Paști, în compania lui Alipie și a fiului său Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în Africa pentru a duce o viață monahală. Într-o seară, pe când stăteau de vorba sprijiniți de o fereastră, ambalați pe neașteptate de elanul conversației lor evlavioase și, aspirând din toată inima la apele Izvorului ceresc, ei fură cuprinși de un fel de extaz, deasupra celor văzute și nevăzute, pentru a intra în Comuniune cu Înțelepciunea cea veșnică, moment de contemplare care li se păru a fi o invitație la a gusta încă de pe această lume din viața veșnică, după cuvântul Evangheliei: "Intrați în bucuria Domnului vostru" (Sfântul Augustin își relatează în întregime convertirea în "Confesiunile" sale, una din capodoperele literaturii universale.). Sfânta Monica muri la puțin timp iar Augustin, întârziind proiectul său, ramase încă ceva vreme în Italia pentru a redacta lucrări de polemică împotriva maniheenilor.

In septembrie 388 el se întoarse la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curând. Augustin îsi vându toate bunurile si dadu saracilor câstigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizarii unei manastiri în compania prietenilor si ucenicilor sai. Postului si rugaciunii le adauga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi si noapte ; ceea ce Domnul îl facea sa înteleaga, el comunica prin viu grai celor prezenti, prin scrisori celor absenti. Cum se dusese într-o zi în oraselul Hipona, la cererea unui functionar imperial care voia sa îl asculte pentru a se hotarî asupra convertirii sale, Augustin aparu cu batrânul Episcop Valeriu in prezenta poporului. In timp ce prelatul împartasea celorlalti dorinta ordonarii unui Preot pentru a-l seconda în predicarea în limba latina, caci el era de limba greceasca, credinciosii pusera mâna pe Augustin, salutându-l cu ovatii furtunoase, iar el, plin de lacrimi in fata pericolului pe care îl reprezinta pastoritul oamenilor, accepta "sa paraseasca pe Dumnezeu pentru Dumnezeu", adica sa renunte la tihna retragerii în manastire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obtinu cu toate acestea un termen de câteva luni pentru a se pregati prin meditarea Scripturii si, dupa hirotonirea lui, Episcopul îi acorda un teren în apropierea Bisericii, pentru a fonda acolo o noua manastire, "Manastirea Gradinii", care a dat vreo zece Episcopi.

Catre sfârsitul anului 395, primi consacrarea episcopala si la putin timp dupa Valeriu urca in scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar luminând toata Biserica Africii si pâna la extremitatile lumii latine, prin învatatura sa, Sfântul Augustin fu timp de treizeci si cinci de ani modelul bunului Pastor, dându-si viata pentru oile sale si considerându-se robul robilor lui Dumnezeu. Fara încetare, predica aproape în fiecare zi (s-au pastrat în jur de opt sute din predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate si o arta incomparabile si cautând sa transmita celor carora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu si pentru bunurile ceresti. In timpul zilei, solutiona conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se îngrijea de saraci - fara sa ezite în a topi vase sfinte când nu se mai gasea aur - iar în timpul noptii, redevenea calugar, consacrat cu toata fiinta sa iubirii Mirelui. Traia in Episcopatul sau in comuniune cu Clericii, pentru care redacta o Regula monahala (care se afla la originea institutiei occidentale a canonicilor), adaptata conditiei lor dar impunând respectarea stricta a votului saraciei si a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzânda pentru unitatea Bisericii nu-l lasa indiferent fata de nici unul din evenimentele care agitau Lumea Crestina. Partiicipa la Sinoade si strabatea Africa romana, profund divizata în vremea aceea, punându-si întreaga arta si iscusinta în serviciul Adevarului. Scrise vreo suta de opere, din care majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor, ereticilor si pagânilor. Dupa ce mai întii i-a respins în mod stralucit pe maniheeni, îsi orienta întreaga lupta împotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca validitatea tainei casatoriei sa fie subordonata virtutii celui care o oficia si care de aproape un secol iscasera o zizanie nefasta în toata Biserica Africii instalând o ierarhie paralela. Cum toate eforturile si argumentele Sfântului Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se loveau de ura lor înversunata, se decise cu durere în suflet sa faca apel la puterea laicilor, dar neacceptând sub nici o forma actele de violenta. Pentru ca multi atribuiau Crestinilor responsabilitatea caderii Romei (410), Augustin redacta o mare opera, "Cetatea lui Dumnezeu", vasta reflectie asupra istoriei umane, în care arata ca Biserica, trecând prin toate vicisitudinile, e pe drumul catre Imparatia vesnica. Apoi trebui sa lupte împotriva ereziei pelagilor, erezie care minimisa rolul harului dumnezeiesc si considera ca omul, prin propriile forte, poate sa ajunga sa nu mai pacatuiasca ; în plus ea nega transmiterea pacatului originar si proclama inutil Botezul copiilor. Augustin facu mari eforturi pentru a rasturna aceasta doctrina în scopul de a apara credinta Bisericii ; dar antrenat de necesitatile disputei si prin spiritul sau însetat de clarificari rationale, stabili, între natura si Har, o opozitie prea stricta care avea sa aiba mai târziu consecinte nefaste în Occident. Aceasta disputa nu avu nici un ecou în Rasarit, caci Parintii greci, care îl cunosteau prea putin pe Augustin, considerau acest raport între natura si Har ca o "cooperare" (sinergie). Dorinta lui Augustin de a patrunde prea adânc tainele prestiintei divine îl conduse la o conceptie exagerata a predestinarii - care pastra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea ramânea înteleasa ca o consecinta a actelor libere, prevazute din vesnicie de catre Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reusi sa obtina ca pelagienii sa fie condamnati de Sinoadele de la Cartagina (411) si de la Roma (417), dar erezia persista. Când vandalii, veniti din Spania, începura sa invadeze Africa crestina, facând ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop îsi cheltui neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu durere cum renastea idolatria în mijlocul ruinelor însângerate si erezia ariana impusa de cuceritori. Hipona era asediata de trei luni când el fu cuprins de o febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si cu entuziasmul unui proaspat convertit îsi dadu în mâinile Domnului sufletul sau mare, în ziua de 28 august 427.

Posteritatea

Daca doctrina Sfântului Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea "De Trinitate", scria : "Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai".

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în Biserica latina. Impins, atât prin formarea sa intelectuala cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba "psihologic", diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale ("teologumene"), ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul Photios scria despre el : "Având în vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam oamenii care au fost ei". Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii îl numesc "preafericit" sau "iero", dar asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.