Arianism
Arianismul este o erezie profesată inițial de Arie (cca 250 - 336), teolog și preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din școala lui Origen (185-254). Arie, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; Ioan 14, 28 ; 17, 3), susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, și trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferență între "născut" și "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod adevărat, prin naștere din veci din Tatăl, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, și fără, Fiul. Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înțelepciunea creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi fost din veșnicie, ci Fiul ar fi fost o ființă creată și subordonată lui Dumnezeu Tatăl.
Afirmând aceasta, Arie se baza pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care existǎ în sine. Argumentele sale erau:
- Fiul, care nu existǎ în sine, nu poate fi Dumnezeu; pentru cǎ Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu.
- Pentru cǎ Dumnezeu este neschimbǎtor, Fiul, care devenind om a devenit și schimbǎtor, nu poate fi Dumnezeu.
- Fiul trebuie respectat ca fiind o ființǎ creatǎ, care deși a venit pe pǎmânt prin Duhul Sfânt, a avut totuși un început.
- Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ Fiul e într-o altǎ existențǎ.
Această învățătură a fost considerată de către Biserică o erezie, cunoscută sub numele de arianism. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credință a lui Arie fiind desființată punct cu punct) și în final condamnat de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului Constantin cel Mare, sinodul a elaborat un crez, Crezul de la Niceea, învățăturile lui Arie fiind declarate eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este "homoousion to patri" (de o ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în întregime divin.
Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme, arianismul fiind susținut uneori chiar de către unii împărați (cum a fost, de exemplu, Constanțiu al II-lea, fiul și urmașul lui Constantin cel Mare). Astfel, sub influența acestuia, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din crez formularea "Cel de o ființă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o ființă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanțiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari în Vest, și-au consolidat poziția. Şi sub împǎratul Valens (364-378), adept și el al arianismului, au mai avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, dar învǎțǎturile lui Vasile cel Mare și Grigore de Nazians au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol îl condamnă în mod explicit.
Unii istorici consideră că unul dintre motivele prăbușirii și dispariției regatelor popoarelor "barbare" din apusul Europei (vandalii, vizigoții și ostrogoții) a fost faptul că regii acestora, fiind adepți ai arianismului, nu au primit niciun fel de sprijin din partea populației autohtone (preponderent ortodoxă)[1].
Anumite forme de arianism se regăsesc astăzi în unele curente neoprotestante. Astfel, unii îi considerǎ pe unitarieni ca fiind arieni, deoarece ei îl considerǎ pe Hristos ca fiind o simplǎ ființǎ umanǎ. Învățăturile Martorilor lui Iehova sunt asemǎnǎtoare arianismului, ei privindu-l pe Arie ca un predecesor al lui Taze Russell.
Note
- ↑ Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976