Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Arianism

Versiunea din 21 februarie 2010 14:53, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (completări si referinţe)

Arianismul este o erezie profesată iniţial de Arie (cca 250 - 336), teolog şi preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din şcoala lui Origen (185-254), care, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; Ioan 14, 28 ; 17, 3), susţine că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă, şi trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod adevărat, prin naştere din veci din Tatăl, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul. Fiul nu este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înţelepciunea creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi fost din veşnicie, ci Fiul ar fi fost o fiinţă creată şi subordonată lui Dumnezeu Tatăl.

Această învăţătură a fost considerată de către Biserică o erezie, cunoscută sub numele de arianism. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credinţă a lui Arie fiind desfinţată punct cu punct) şi în final condamnat de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului Constantin cel Mare, sinodul a elaborat un crez, Crezul de la Niceea, învăţăturile lui Arie fiind declarate eretice.

Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme, fiind susţinută uneori chiar de către unii împăraţi (cum a fost, de exemplu, Constantius al II-lea, fiul şi urmaşul lui Constantin cel Mare.

Unii istorici consideră că unul dintre motivele prăbuşirii şi dispariţiei regatelor popoarelor "barbare" din apusul Europei (vandalii, vizigoţii şi ostrogoţii) a fost faptul că regii acestora, fiind adepţi ai arianismului, nu au primit niciun fel de sprijin din partea populaţiei autohtone (preponderent ortodoxă)[1].


Anumite forme de arianism se regăsesc astăzi în unele curente protestante.


Note

  1. Edward Gibbon, - Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976