Arianism: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (mici corecturi)
m
Linia 8: Linia 8:
 
*Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ Fiul e într-o altǎ existențǎ.
 
*Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ Fiul e într-o altǎ existențǎ.
  
Această învăţătură a fost considerată de către Biserică o [[erezie]], cunoscută sub numele de [[arianism]]. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credinţă a lui Arie fiind desfinţată punct cu punct) şi în final condamnat de către [[Sinodul I Ecumenic]] de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului [[Constantin cel Mare]], sinodul a elaborat un [[crez]], [[Crezul de la Niceea]], învăţăturile lui Arie fiind declarate eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este "homoousion to patri" (de o ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în întregime divin.
+
Această învăţătură a fost considerată de către Biserică o [[erezie]], cunoscută sub numele de [[arianism]]. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credinţă a lui Arie fiind desfinţată punct cu punct) şi în final condamnat de către [[Sinodul I Ecumenic]] de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului [[Constantin cel Mare]], sinodul a elaborat un [[crez]], [[Crezul]] de la Niceea, învăţăturile lui Arie fiind declarate eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este "homoousion to patri" (de o ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în întregime divin.
  
 
Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme, arianismul fiind susţinut uneori chiar de către unii împăraţi (cum a fost, de exemplu, [[Constanţiu al II-lea]], fiul şi urmaşul lui [[Constantin cel Mare]]). Astfel, sub influenţa acestuia, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din crez formularea "Cel de o fiinţă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o fiinţă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanţiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari în Vest, și-au consolidat poziția. Şi sub împǎratul [[Valens]] (364-378), adept şi el al arianismului, au mai avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, dar învǎțǎturile lui [[Vasile cel Mare]] şi [[Grigorie Teologul|Grigore de Nazians]] au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când [[Sinodul II Ecumenic]] de la Constantinopol îl condamnă în mod explicit.
 
Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme, arianismul fiind susţinut uneori chiar de către unii împăraţi (cum a fost, de exemplu, [[Constanţiu al II-lea]], fiul şi urmaşul lui [[Constantin cel Mare]]). Astfel, sub influenţa acestuia, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din crez formularea "Cel de o fiinţă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o fiinţă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanţiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari în Vest, și-au consolidat poziția. Şi sub împǎratul [[Valens]] (364-378), adept şi el al arianismului, au mai avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, dar învǎțǎturile lui [[Vasile cel Mare]] şi [[Grigorie Teologul|Grigore de Nazians]] au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când [[Sinodul II Ecumenic]] de la Constantinopol îl condamnă în mod explicit.

Versiunea de la data 21 noiembrie 2010 11:00

Icoană de la mănăstirea Mégalo Metéoron, înfăţişând Sinodul I Ecumenic de la Niceea. În partea inferioară este reprezentat Arie, după ce a fost condamnat.

Arianismul este o erezie profesată iniţial de Arie (cca 250 - 336), teolog şi preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din şcoala lui Origen (185-254). Arie, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; Ioan 14, 28 ; 17, 3), susţine că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă, şi trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod adevărat, prin naştere din veci din Tatăl, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul. Fiul nu este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înţelepciunea creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi fost din veşnicie, ci Fiul ar fi fost o fiinţă creată şi subordonată lui Dumnezeu Tatăl.

Afirmând aceasta, Arie se baza pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care existǎ în sine. Argumentele sale erau:

  • Fiul, care nu existǎ în sine, nu poate fi Dumnezeu; pentru cǎ Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu.
  • Pentru cǎ Dumnezeu este neschimbǎtor, Fiul, care devenind om a devenit și schimbǎtor, nu poate fi Dumnezeu.
  • Fiul trebuie respectat ca fiind o ființǎ creatǎ, care deși a venit pe pǎmânt prin Duhul Sfânt, a avut totuși un început.
  • Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ Fiul e într-o altǎ existențǎ.

Această învăţătură a fost considerată de către Biserică o erezie, cunoscută sub numele de arianism. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credinţă a lui Arie fiind desfinţată punct cu punct) şi în final condamnat de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului Constantin cel Mare, sinodul a elaborat un crez, Crezul de la Niceea, învăţăturile lui Arie fiind declarate eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este "homoousion to patri" (de o ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în întregime divin.

Controversa teologică a mai continuat însă multă vreme, arianismul fiind susţinut uneori chiar de către unii împăraţi (cum a fost, de exemplu, Constanţiu al II-lea, fiul şi urmaşul lui Constantin cel Mare). Astfel, sub influenţa acestuia, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din crez formularea "Cel de o fiinţă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o fiinţă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanţiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari în Vest, și-au consolidat poziția. Şi sub împǎratul Valens (364-378), adept şi el al arianismului, au mai avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, dar învǎțǎturile lui Vasile cel Mare şi Grigore de Nazians au revalidat Crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în anul 381, când Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol îl condamnă în mod explicit.

Unii istorici consideră că unul dintre motivele prăbuşirii şi dispariţiei regatelor popoarelor "barbare" din apusul Europei (vandalii, vizigoţii şi ostrogoţii) a fost faptul că regii acestora, fiind adepţi ai arianismului, nu au primit niciun fel de sprijin din partea populaţiei autohtone (preponderent ortodoxă)[1].

Anumite forme de arianism se regăsesc astăzi în unele curente neoprotestante. Astfel, unii îi considerǎ pe unitarieni ca fiind arieni, deoarece ei îl considerǎ pe Hristos ca fiind o simplǎ ființǎ umanǎ. Învăţăturile Martorilor lui Iehova sunt asemǎnǎtoare arianismului, ei privindu-l pe Arie ca un predecesor al lui Taze Russell.


Note

  1. Edward Gibbon, - Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976