Apologetică
Apologetica (lat. apologeticum = apărare, justificare) este o ramură a teologiei sistematice care încearcă dovedirea existenței lui Dumnezeu prin probe raționale sau argumente logice. Creație a scolasticii, apologetica a fost introdusă în învățământul ortodox sub influența teologiei apusene, care a conceput două domenii diferite de cunoaştere : raţională şi teologică de unde şi separarea netă între filozofie, teologie, ştiinţă şi credinţă, raţionalism şi metafizică, logică şi spiritualitate. Anselm de Canterbury (1033—1109), «părintele scolasticii», care defineşte teologia ca fiind «fides quaerens intellectum» (credinţa care caută inteligibilitatea ei) foloseşte argumentul «ontologic» pentru a demonstra a priori acordul dintre raţiune şi credinţă (In Proslogium).
Atât în perioada apologeţilor (părinţi din sec. II, care au luat apărarea creştinismului în disputa acestuia cu iudaismul şi păgânismul, ca, de pildă, Iustin Martirul), cit şi în cea patristică, adevărul despre existenţa lui Dumnezeu nu se poate stabili pe baza aşa-ziselor argumente raţionale. Dumnezeu se dovedeşte în şi prin manifestările Sale, mai ales prin întruparea Logosului, care constituie revelaţia plenară a lui Dumnezeu. O abordare conceptuală a misterului lui Dumnezeu este exclusă. Desigur, cunoaşterea raţională nu este eliminată, dar ea are limitele, parţialitatea şi ambiguităţile ei. Raţiunea inteligentă (gr. dianoia), prin faptul că obiectivează lumea, oare devine centrul ei, rămâne «în afara» lui Dumnezeu. Gnoseologia părinţilor de tendinţă intelectualistă (Clement Alexandrinul, Origen, Evagrie) insistă asupra experierii directe a lui Dumnezeu, care este centrul oricărei cunoaşteri. Cunoaşterea în sens biblic se face cu mintea (gr. nous) în mediul întâlnirii personale sau unirii cu Dumnezeu. În general, pentru Ortodoxie, contemplaţia (gr. theoria) nu se poate separa de experienţa nemijlocită, după cum vederea intelectului nu se separă de simţirea inimii. Se pare că separarea între logică şi teologie, între deducţia raţională şi experienţa mistică, stă la baza conflictului dintre Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Pentru Varlaam, spiritul nu poate ajunge adevărul dumnezeiesc, dar trage concluzii apodictice din premise revelate printr-un proces logic, intelectual. Pentru Grigorie Palama, Dumnezeu nu e cunoscut prin acest proces logic, ci printr-o cunoaştere directă, care presupune purificare şi participare. O atitudine existenţială în folosirea intelectului este absolut necesară. Oricum, demonstrarea raţională a misterului lui Dumnezeu este de-a dreptul de neconceput pentru spiritul tradiţiei răsăritene, pentru care cunoaşterea lui Dumnezeu nu este un simplu exerciţiu intelectual, ci mai degrabă o experienţă spirituală profundă. În fond, cunoaşterea teologică este un act de transcendere spirituală şi de unire nemijlocită cu personalitatea lui Dumnezeu.
A se vedea și
Surse
- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Pronie”
