Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Pahomie cel Mare.
Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie de către toate tradiţiile creştine.
Nume
În limbile clasice
- în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας
- în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita
În limbile moderne
- în limba română mai este numit şi Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiţia catolică, "Sfântul Anton", ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova
- în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite
- în limba franceză este numit Antoine le Grand ou Antoine d'Égypte
Viaţa
Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii - Viaţa lui Antonie[1] -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359[2].
Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251 ca fiul unor ţărani creştini înstăriţi, în care a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie" (Matei 19, 21). Antonie primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.
În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşează într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, "muntele dinafară", în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurile diabolice ce l-au lăsat mai-mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schitul (Sketis).
Către anul 310 întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.
În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte azi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Atanasie, persecutat de partidul pro-arian.
Surse
- Athanase d'Alexandrie, Vie d'Antoine, Editions du Cerf, Paris, 20042 - în colecţia "Sources Chrétiennes", nr. 400 ; introducere, text critic, traducere, note şi index de G.J.M. Bartelink.
- Noëlle Devilliers, Antoine le Grand, Père des moines, Abbaye de Bellefontaine (collection "Spiritualité Orientale", 8), 1971.
- Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, EIBM, Bucureşti, 1988, p. 357.
- Mineiul pe luna Ianuarie