Antimis: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Generalităţi: legături interne)
(mici completari, rectificare referinta)
Linia 1: Linia 1:
==Generalităţi==
+
'''Antimisul''' (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată <ref>Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfăşurarea cultului.</ref> icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte [[Moaşte]]. Pe Antimis se pun [[Potirul]] şi [[Discul]] în timpul Liturghiei şi numai pe el se face [[sfinţire]]a Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi [[Sfânta Liturghie]]. În biserică, antimisul se păstrează în [[altar]], pe [[Sfânta Masă]], sub [[Evanghelie (liturgică)|Sfânta Evanghelie]], iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi numele).
'''Antimisul''' (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată <ref>Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfăşurarea cultului.</ref> icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte [[Moaşte]]. Pe Antimis se pun [[Potirul]] şi [[Discul]] în timpul Liturghiei şi numai pe el se face [[sfinţire]]a Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi [[Sfânta Liturghie]]. În biserică, antimisul se păstrează în [[altar]], pe [[Sfânta Masă]], sub [[Sfânta Evanghelie]], iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi numele).
 
  
 
Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colţuri sunt pictaţi cei patru [[evanghelişti]]. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaştele unui sfânt [[mucenic]].
 
Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colţuri sunt pictaţi cei patru [[evanghelişti]]. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaştele unui sfânt [[mucenic]].
Linia 25: Linia 24:
 
Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare<ref>Canonistul bizantin [[Teodor Balsamon]] consideră că apa­riţia nu­me­roa­selor paraclise a şi fost motivul pentru care Antimisele au devenit obli­ga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, ''Li­turghierul Explicat'', ed. 1998, p. 156). </ref> şi în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită (fără Sfinte [[Moaşte]]), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea Antimiselor s‑a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna miridele, dar şi din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.<ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. </ref>
 
Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare<ref>Canonistul bizantin [[Teodor Balsamon]] consideră că apa­riţia nu­me­roa­selor paraclise a şi fost motivul pentru care Antimisele au devenit obli­ga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, ''Li­turghierul Explicat'', ed. 1998, p. 156). </ref> şi în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită (fără Sfinte [[Moaşte]]), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea Antimiselor s‑a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna miridele, dar şi din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.<ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. </ref>
  
Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieştii Litur­ghii, ilitonul şi Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­maţi, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi scopuri prac­tice ca şi cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.
+
Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roşie, care se numeşte [[iliton]]. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieştii Litur­ghii, ilitonul şi Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­maţi, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi scopuri prac­tice ca şi cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.
  
 
==Sursa==
 
==Sursa==
 
*Preot profesor doctor [[Vasile Răducă]], ''Ghidul creştinului ortodox de azi'', Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
 
*Preot profesor doctor [[Vasile Răducă]], ''Ghidul creştinului ortodox de azi'', Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
*Pr. Prof. Dr. [[Ene Branişte]], Arhim. Prof. [[Ghenadie Niţoiu]], Pr. Prof. [[Gheorghe Neda]], ''Liturgica teoretică''.
+
*Pr. Prof. Dr. [[Ene Branişte]], Arhim. Prof. [[Ghenadie Niţoiu]], Pr. Prof. [[Gheorghe Neda]], ''Liturgica teoretică'', Ed. Credinţa noastră, Bucureşti 1997; EIBMBOR, Bucureşti, 2002 etc.
*Ierom. Dr. Petru Pruteanu, [http://ierompetru.wordpress.com/2009/12/10/ce-este-antimisul/ ''Ce este antimisul?'']  
+
*Lector superior Dr., Ieromonah Petru Pruteanu, [http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf Curs de arheologie bisericească] (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), editura Paisiana, Zăbriceni, 2006.
  
 
==Note==
 
==Note==

Versiunea de la data 13 decembrie 2011 15:27

Antimisul (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată [1] icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte Moaşte. Pe Antimis se pun Potirul şi Discul în timpul Liturghiei şi numai pe el se face sfinţirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. În biserică, antimisul se păstrează în altar, pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi numele).

Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colţuri sunt pictaţi cei patru evanghelişti. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaştele unui sfânt mucenic.

Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus."

Sfântul antimis este sfinţit, semnat şi dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase şi noi antimise sunt sfinţite şi distribuite parohiilor de noul episcop [2].

În sfântul antimis se păstrează un burete mic, cu care se adună părticelele căzute din întâmplare de pe sfântul Disc. Pe acest burete, preotul sau arhiereul îşi pune partea din Sfântul Agneţ când se împărtăşeşte. Acest burete ne aduce aminte de buretele cu care ostaşii au adăpat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu oţet şi fiere, în timpul răstignirii Sale.

Istoricul antimiselor

Antimis sârbesc (sec. al XVI-lea)

Originea Antimiselor este foarte complexă şi ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi cea posticonoclastă.

Se ştie că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat şi neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştele martirilor. Această practică îşi are originea încă în creştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaş­tele martirilor.[3]

Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se pu­neau nişte măsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). [4] Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici.

Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţită, care a primit aceeaşi de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse şi părticele cu Sfintele Moaşte – pentru a arăta cre­dinţa în Sfintele Moaşte (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaşte.[5]

Înmulţirea bisericilor ctitorite de diferiţi dregători ai Bi­zan­ţului a introdus noţiunea de „paraclis particular”. În cazul aces­tora, Sfintele Mese nu se mai sfinţeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau şi sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.[6]

Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare[7] şi în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită (fără Sfinte Moaşte), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea Antimiselor s‑a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna miridele, dar şi din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.[8]

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roşie, care se numeşte iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieştii Litur­ghii, ilitonul şi Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­maţi, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi scopuri prac­tice ca şi cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.

Sursa

  • Preot profesor doctor Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
  • Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Ed. Credinţa noastră, Bucureşti 1997; EIBMBOR, Bucureşti, 2002 etc.
  • Lector superior Dr., Ieromonah Petru Pruteanu, Curs de arheologie bisericească (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), editura Paisiana, Zăbriceni, 2006.

Note

  1. Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfăşurarea cultului.
  2. De exemplu, la 4 noiembrie 2007, în paraclisul reşedinţei patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din Bucureşti, Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfinţirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor. - cf. "Viaţa cultelor", Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din 12 noiembrie 2007
  3. Nu se pun părticele din moaştele altor categorii de sfinţi, ci numai de la martiri, pentru că ei înşişi s‑au jertfit pentru Hristos şi constituie deci mo­delul supremei jertfe.
  4. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489.
  5. Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bise­ricii, nu şi în antimise.
  6. Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bise­ricii, nu şi în antimise.
  7. Canonistul bizantin Teodor Balsamon consideră că apa­riţia nu­me­roa­selor paraclise a şi fost motivul pentru care Antimisele au devenit obli­ga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, Li­turghierul Explicat, ed. 1998, p. 156).
  8. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493.