Antimis: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(mici completari, rectificare referinta)
m (corect. leg. int.)
 
(Nu s-a afișat o versiune intermediară efectuată de un alt utilizator)
Linia 1: Linia 1:
'''Antimisul''' (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată <ref>Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfăşurarea cultului.</ref> icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte [[Moaşte]]. Pe Antimis se pun [[Potirul]] şi [[Discul]] în timpul Liturghiei şi numai pe el se face [[sfinţire]]a Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârşi [[Sfânta Liturghie]]. În biserică, antimisul se păstrează în [[altar]], pe [[Sfânta Masă]], sub [[Evanghelie (liturgică)|Sfânta Evanghelie]], iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ţine locul Sfintei Mese (după cum îi arată şi numele).
+
'''Antimisul''' (gr. αντιμηνσιον - „în loc de masă”) este o bucată de pânză de in sau mătase și este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată <ref>Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfășurarea cultului.</ref> icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte [[Moaște]]. Pe Antimis se pun [[Potir]]ul și [[Disc]]ul în timpul Liturghiei și numai pe el se face [[sfințire]]a Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârși [[Sfânta Liturghie]]. În biserică, antimisul se păstrează în [[altar]], pe [[Sfânta Masă]], sub [[Evanghelie (liturgică)|Sfânta Evanghelie]], iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ține locul Sfintei Mese (după cum îi arată și numele).
  
Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colţuri sunt pictaţi cei patru [[evanghelişti]]. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaştele unui sfânt [[mucenic]].
+
Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului [[Iisus Hristos]], tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colțuri sunt pictați cei patru [[Evanghelist|evangheliști]]. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaștele unui sfânt [[mucenic]].
  
Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris [[tropar]]ul punerii în mormânt: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus."
+
Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfășurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris [[tropar]]ul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.
  
Sfântul antimis este [[sfinţire|sfinţit]], semnat şi dat de [[episcop]]ul locului, indicându-se [[parohia]] sau [[biserica]] unde a fost dat pentru slujire, cu [[hram]]ul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase şi noi antimise sunt sfinţite şi distribuite parohiilor de noul episcop <ref>De exemplu, la [[4 noiembrie]] 2007, în [[paraclis]]ul reşedinţei patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din Bucureşti, Prea Fericitul Părinte Daniel, [[Patriarh]]ul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfinţirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor. - cf. "Viaţa cultelor", Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din [[12 noiembrie]] 2007</ref>.
+
Sfântul antimis este [[sfințire|sfințit]], semnat și dat de [[episcop]]ul locului, indicându-se [[Parohie|parohia]] sau [[Biserică|biserica]] unde a fost dat pentru slujire, cu [[hram]]ul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase și noi antimise sunt sfințite și distribuite parohiilor de noul episcop <ref>De exemplu, la [[4 noiembrie]] 2007, în [[Capelă|paraclisul]] reședinței patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din București, Prea Fericitul Părinte Daniel, [[Patriarh]]ul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfințirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. - cf. „Viața cultelor”, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din [[12 noiembrie]] 2007</ref>.
  
În sfântul antimis se păstrează un burete mic, cu care se adună [[părticele]]le căzute din întâmplare de pe sfântul [[Disc]]. Pe acest burete, [[preot]]ul sau [[arhiereu]]l îşi pune partea din Sfântul [[Agneţ]] când se împărtăşeşte. Acest burete ne aduce aminte de buretele cu care ostaşii au adăpat pe Mântuitorul [[Iisus Hristos]] cu oţet şi fiere, în timpul răstignirii Sale.
+
În sfântul antimis se păstrează un burete mic, cu care se adună [[Miride|părticelele]] căzute din întâmplare de pe sfântul [[Disc]]. Pe acest burete, [[preot]]ul sau [[Episcop|arhiereul]] își pune partea din Sfântul [[Agneț]] când se împărtășește. Acest burete ne aduce aminte de buretele cu care ostașii au adăpat pe Mântuitorul [[Iisus Hristos]] cu oțet și fiere, în timpul răstignirii Sale.
  
 
==Istoricul antimiselor==
 
==Istoricul antimiselor==
  
 
[[Image:Antimins.jpg|thumb|right|150px|Antimis sârbesc (sec. al XVI-lea)]]
 
[[Image:Antimins.jpg|thumb|right|150px|Antimis sârbesc (sec. al XVI-lea)]]
Originea Antimiselor este foarte complexă şi ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă şi cea posticonoclastă.
+
Originea Antimiselor este foarte complexă și ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă și cea posticonoclastă.
  
Se ştie că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat şi neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaştele martirilor. Această practică îşi are originea încă în creştinismul primar şi mai ales în epoca persecuţiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfinţire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaş­tele martirilor.<ref>Nu se pun părticele din moaştele altor categorii de sfinţi, ci numai de la martiri, pentru că ei înşişi s‑au jertfit pentru Hristos şi constituie deci mo­delul supremei jertfe. </ref>
+
Se știe că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat și neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de [[Sfințire]] a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaș­tele martirilor.<ref>Nu se pun părticele din moaștele altor categorii de sfinți, ci numai de la martiri, pentru că ei înșiși s‑au jertfit pentru Hristos și constituie deci mo­delul supremei jertfe. </ref>
  
Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăşi cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creştini); de aceea, în acele locuri se pu­neau nişte măsuţe de lemn sfinţite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). <ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489. </ref> Acest obicei a fost împrumutat şi de alte biserici.
+
Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăși cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creștini); de aceea, în acele locuri se pu­neau niște măsuțe de lemn sfințite, care se numeau ''antiminsos''. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). <ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489. </ref> Acest obicei a fost împrumutat și de alte biserici.
  
Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfinţeau, ci pe ele se punea o mahramă sfinţită, care a primit aceeaşi de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse şi părticele cu Sfintele Moaşte – pentru a arăta cre­dinţa în Sfintele Moaşte (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaşte.<ref>Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bise­ricii, nu şi în antimise. </ref>
+
Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfințeau, ci pe ele se punea o mahramă sfințită, care a primit aceeași de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse și părticele cu Sfintele Moaște – pentru a arăta cre­dința în Sfintele Moaște (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaște.<ref>Și astăzi grecii pun moaște doar în Sfânta Masă, la sfințirea bise­ricii, nu și în antimise. </ref>
  
Înmulţirea bisericilor ctitorite de diferiţi dregători ai Bi­zan­ţului a introdus noţiunea de „paraclis particular”. În cazul aces­tora, Sfintele Mese nu se mai sfinţeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau şi sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.<ref>Şi astăzi grecii pun moaşte doar în Sfânta Masă, la sfinţirea bise­ricii, nu şi în antimise. </ref>
+
Înmulțirea bisericilor ctitorite de diferiți dregători ai Bi­zan­țului a introdus noțiunea de „paraclis particular”. În cazul acestora, Sfintele Mese nu se mai sfințeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau și sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.
  
Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare<ref>Canonistul bizantin [[Teodor Balsamon]] consideră că apa­riţia nu­me­roa­selor paraclise a şi fost motivul pentru care Antimisele au devenit obli­ga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, ''Li­turghierul Explicat'', ed. 1998, p. 156). </ref> şi în bisericile cu Sfânta Masă nesfinţită (fără Sfinte [[Moaşte]]), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuinţarea Antimiselor s‑a extins şi la bisericile cu Sfânta Masă sfinţită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea uşor aduna miridele, dar şi din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.<ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. </ref>
+
Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare<ref>Canonistul bizantin [[Teodor IV (Balsamon) al Antiohiei|Teodor Balsamon]] consideră că apa­riția nu­me­roa­selor paraclise a și fost motivul pentru care Antimisele au devenit obliga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, ''Li­turghierul Explicat'', ed. 1998, p. 156). </ref> și în bisericile cu Sfânta Masă nesfințită (fără Sfinte [[Moaște]]), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuințarea Antimiselor s‑a extins și la bisericile cu Sfânta Masă sfințită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea ușor aduna miridele, dar și din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.<ref>Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493. </ref>
  
Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roşie, care se numeşte [[iliton]]. Ilitonul (ειλιτόν) este puţin mai mare decât Sfântul Antimis şi serveşte drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieştii Litur­ghii, ilitonul şi Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­maţi, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleaşi scopuri prac­tice ca şi cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.
+
Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roșie, care se numește [[iliton]]. Ilitonul (ειλιτόν) este puțin mai mare decât Sfântul Antimis și servește drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieștii Litur­ghii, ilitonul și Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­mați, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleași scopuri prac­tice ca și cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.
  
 
==Sursa==
 
==Sursa==
*Preot profesor doctor [[Vasile Răducă]], ''Ghidul creştinului ortodox de azi'', Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
+
*Pr. Prof. Dr. [[Vasile Răducă]], ''Ghidul creștinului ortodox de azi'', Ed. Humanitas, București, 2000.
*Pr. Prof. Dr. [[Ene Branişte]], Arhim. Prof. [[Ghenadie Niţoiu]], Pr. Prof. [[Gheorghe Neda]], ''Liturgica teoretică'', Ed. Credinţa noastră, Bucureşti 1997; EIBMBOR, Bucureşti, 2002 etc.
+
*Pr. Prof. Dr. [[Ene Braniște]], Arhim. Prof. [[Ghenadie Nițoiu]], Pr. Prof. [[Gheorghe Neda]], ''Liturgica teoretică'', Ed. Credința noastră, București 1997; EIBMBOR, București, 2002.
*Lector superior Dr., Ieromonah Petru Pruteanu, [http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf Curs de arheologie bisericească] (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), editura Paisiana, Zăbriceni, 2006.
+
*Lector superior Dr., Ieromonah Petru Pruteanu, [http://seminaristortodox.files.wordpress.com/2010/12/arheologie-liturgica.pdf Curs de arheologie bisericească] (Liturgica Generală I, an I, semestrul I), Ed. Paisiana, Zăbriceni, 2006.
  
 
==Note==
 
==Note==

Versiunea curentă din 4 martie 2014 16:12

Antimisul (gr. αντιμηνσιον - „în loc de masă”) este o bucată de pânză de in sau mătase și este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată [1] icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte Moaște. Pe Antimis se pun Potirul și Discul în timpul Liturghiei și numai pe el se face sfințirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. În biserică, antimisul se păstrează în altar, pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, iar când Sfânta Liturghie se oficiază în aer liber, el ține locul Sfintei Mese (după cum îi arată și numele).

Pe antimis sunt pictate scene din patimile Mântuitorului Iisus Hristos, tema reprezentativă fiind punerea în mormânt a Domnului. În colțuri sunt pictați cei patru evangheliști. În partea de sus, în mijloc, într-o cusătură, se află o părticică din moaștele unui sfânt mucenic.

Sfântul antimis simbolizează giulgiul în care a fost înfășurat trupul Mântuitorului când a fost pus în mormânt. De aceea, pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.”

Sfântul antimis este sfințit, semnat și dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei. Atunci când episcopul se schimbă, antimisele vechi (semnate de episcopul precedent) sunt retrase și noi antimise sunt sfințite și distribuite parohiilor de noul episcop [2].

În sfântul antimis se păstrează un burete mic, cu care se adună părticelele căzute din întâmplare de pe sfântul Disc. Pe acest burete, preotul sau arhiereul își pune partea din Sfântul Agneț când se împărtășește. Acest burete ne aduce aminte de buretele cu care ostașii au adăpat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu oțet și fiere, în timpul răstignirii Sale.

Istoricul antimiselor

Antimis sârbesc (sec. al XVI-lea)

Originea Antimiselor este foarte complexă și ea este legată de două etape diferite: cea preiconoclastă și cea posticonoclastă.

Se știe că în epoca preiconoclastă exista obiceiul (negene­ralizat și neobligatoriu) de a pune în Sfânta Masă părticele din moaștele martirilor. Această practică își are originea încă în creștinismul primar și mai ales în epoca persecuțiilor, când drept loc pentru Sfânta Masă erau preferate mormintele marti­rilor. Acest obicei se reflectă în prezent în slujba de Sfințire a Bisericii, când în Sfânta Masă trebuie puse părticele din moaș­tele martirilor.[3]

Un alt element al istoriei Antimisului est legat mai ales de bi­se­rica Sfânta Sofia din Constantinopol. Acolo exista obiceiul de a îm­părtăși cu Sfintele Taine în mai multe locuri (datorită numă­rului mare de creștini); de aceea, în acele locuri se pu­neau niște măsuțe de lemn sfințite, care se numeau antiminsos. Denumirea arată clar faptul că ele aveau rolul de a înlocui Sfânta Masă (centrală). [4] Acest obicei a fost împrumutat și de alte biserici.

Nu mult după aceea, mesele respective nu se mai sfințeau, ci pe ele se punea o mahramă sfințită, care a primit aceeași de­numire de antimis. Tot în aceste mahrame au început să fie puse și părticele cu Sfintele Moaște – pentru a arăta cre­dința în Sfintele Moaște (lucru destul de important îndeosebi după anul 787/843), dar nici această regulă nu era obligatorie, mai ales dacă în Sfânta Masă deja existau Sfinte Moaște.[5]

Înmulțirea bisericilor ctitorite de diferiți dregători ai Bi­zan­țului a introdus noțiunea de „paraclis particular”. În cazul acestora, Sfintele Mese nu se mai sfințeau după „toată rându­iala”, ci pe ele se puneau aceste mahrame care aveau și sem­nătura ierar­hu­lui, prin aceasta dând o autoritate canonică acestui Antimis.

Prin urmare, la început Antimisele se foloseau doar în para­clisele particulare[6] și în bisericile cu Sfânta Masă nesfințită (fără Sfinte Moaște), iar începând cu secolul al XVII‑lea întrebuințarea Antimiselor s‑a extins și la bisericile cu Sfânta Masă sfințită, pro­babil mai mult din motive practice, de a putea ușor aduna miridele, dar și din motive canonic‑administrative, căci Antimisul trebuie obligatoriu să fie semnat de episcopul locu­lui, iar retragerea Antimisului înseamnă lipsa dreptului de a sluji Sfânta Liturghie în biserica respectivă.[7]

Sfântul Antimis este întotdeauna învelit într‑o bucată de pân­­ză roșie, care se numește iliton. Ilitonul (ειλιτόν) este puțin mai mare decât Sfântul Antimis și servește drept învelitoare pentru el. În prezent, la slujba Dum­­nezeieștii Litur­ghii, ilitonul și Antimisul se desfac la Ec­te­nia pentru cei che­mați, dar în vechime se desfăcea doar ili­to­nul, abia înainte de Heruvic – pentru aceleași scopuri prac­tice ca și cele de azi, iar Antimisul (până în secolul al XVII‑lea) stătea permanent deschis sub acoperământul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astăzi.

Sursa

Note

  1. Pânza antimisului nu este niciodată brodată, pentru a nu stânjeni desfășurarea cultului.
  2. De exemplu, la 4 noiembrie 2007, în paraclisul reședinței patriarhale cu hramul Sf. Mucenic Gheorghe, din București, Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oficiat slujba sfințirii a 1000 de antimise pentru toate Sfintele Altare din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor. - cf. „Viața cultelor”, Buletin săptămânal de informare religioasă, Anul XVI, nr. 721 din 12 noiembrie 2007
  3. Nu se pun părticele din moaștele altor categorii de sfinți, ci numai de la martiri, pentru că ei înșiși s‑au jertfit pentru Hristos și constituie deci mo­delul supremei jertfe.
  4. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, p. 489.
  5. Și astăzi grecii pun moaște doar în Sfânta Masă, la sfințirea bise­ricii, nu și în antimise.
  6. Canonistul bizantin Teodor Balsamon consideră că apa­riția nu­me­roa­selor paraclise a și fost motivul pentru care Antimisele au devenit obliga­torii (vezi Pr. Petre Vintilescu, Li­turghierul Explicat, ed. 1998, p. 156).
  7. Cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ, „Антиминс”, în ПЭ, том 2, pp. 489‑493.