Amfilohie de la Poceaev

Preacuviosul și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Amfilohie de la Poceaev, ieromonah nevoitor din secolul al douăzecilea, s-a remarcat îndeosebi prin darul lui de-ai vindeca pe cei bolnavi. Pomenirea lui se face pe 29 aprilie sau pe 1 ianuarie.

Viața

S-a născut pe 27 noiembrie 1894 din părinții Varnava și Anna Holovatiuk într-un sat din Ucraina numit Malaia Ilovița. La naștere primește numele de Iakov Holovatiuk fiind cel de-al zecelea copil din familie. Tatăl său, Varnava, lucra orice găsea disponibil, chiar și calapoade și sănii. Varnava era iscusit în terapia de îndreptare a oaselor. Încă pe când era tânăr, Iakov îl ajuta pe tatăl său la această meserie.

În 1912 Iakov își îndeplinește serviciul militar obligatoriu lucrând pe post de medic de teren. În timpul primului război mondial a ajutat la salvarea tovarășilor săi răniți de pe câmpul de luptă. Prins fiind de germani este trimis în Alpi unde petrece trei ani ca prizonier lucrând la o fermă. În anul 1919 după ce scapă, se întoarce în satul său natal. Aici, în Malaia Ilovița își reia viața sa de la țară, îngrijindu-se în același timp de oamenii bolnavi care veneau la ei.

În anul 1925, Iakov intră ca novice la lavra Pochaev. La mănăstirea își îndeplinește datoriile sale cu sârguință și cu smerenie. Pe 8 iulie 1932 este tuns monah de către Mitropolitul Dionisie de Varșovia și al întregii Polonii luând astfel numele de Iosif.

În anul 1933 pe 21 septembrie este hirotonit ierodiacon de către episcopul Antonie, iar pe 27 septembrie 1936 este hirotonit ieromonah. Datorită abilității sale de a îndrepta oasele, mulțime de oameni de peste tot din împrejurimi veneau la el. Astfel, printre sarcinile și ascultările pe care le îndeplinea la mănăstire era și aceea de a se ocupa de oamenii bolnavi ce veneau la el. Pentru a evita tulburarea care se făcea fraților din mănăstire din pricina celor care veneau la Părintele Iosif pentru vindecare, acesta din urmă se mută cu binecuvântarea starețului într-o căsuță din cimitirul mănăstirii. Aici viețuiește împreună cu ieromonahul Irinarh timp de douăzeci de ani. Erau zile când părintele primea până la aproape 500 de oameni, toți veniți la el pentru vindecare sufletească și trupească. Toată viața sa și-a pus-o în slujba lui Dumnezeu, iar darurile primite de la El le-a folosit pentru ajutorarea aproapelui.

În lumea din Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, într-o noapte părintele a fost atacat de către niște partizani ce au dat buzna în chilia lui cerându-i de mâncare. După ce aceștia au terminat de mâncat, grupul de partizani a cerut ca părintele să-i însoțească afară din mica colibă. Când au ajuns afară la poartă, conducătorul grupului de partizani îi spune că va fi împușcat. Aflându-se astfel în fața unei morți iminente, el primește veste cu multă smerenie cerând numai să i se acorde zece minute pentru a se ruga. Fiindu-i îngăduite cele zece minute, Părintele Iosif rostește “Tatăl nostru”, “Născătoare de Dumnezeu”, ”Crezul”, iar apoi începe să se roage pentru plecarea sufletului său. Dintr-o dată, impacientat de lunga absență a Părintelui Iosif, Părintele Irinarh iese în grabă din colibă. Când vede arma care era îndreptată spre părintele Iosif, o aruncă la pământ și începe să-i implore pe partizani să aibă milă de părintele Iosif. Ascultând rugămințile Părintelui Irinarh, grupul de partizani îi lasă și pleacă fără să le facă nici un rău.

La sfârșitul anilor 1950 și 1960, pe timpul persecuțiilor lui Hrușciov împotriva Bisericii, monahii erau izgoniți din biserică nepermițându-li-se să se mai întoarcă.

În anul 1962, părintele aflându-se în fruntea unui grup de monahi reușește să apere catedrala lavrei închinată Sfintei Treimi. Totuși, după ce a reușit să apere biserica, Părintele Iosif a fost luat la miezul nopții și dus la un spital psihiatric fiind plasat în secția celor mai „agitați” pacienți. A fost „tratat” cu medicamente ce i-au cauzat o masă întreagă de edem în tot corpul. Încercările fiilor săi duhovnicești de-al elibera au eșuat. După trei luni, medicul șef l-a întrebat pe Părintele Iosif dacă poate trata pe ceilalți oameni din secție, la care acesta din urmă răspunde că da. După ce i s-a refuzat să i se dea Biblia, o cruce și veșmintele pentru a putea sluji slujba sfințirii apei, Părintele Iosif este obligat să se întoarcă din nou în secție.

În cele din urmă, el își recâștigă libertatea datorită intervenției lui Svetlana Alleluieva, fiica lui Iosif Stalin pe care Părintele Iosif o vindecase cândva de o boală sufletească. Datorită eforturilor ei, părintele a fost eliberat și astfel s-a putut întoarce în satul său la o oarecare rudă de a sa.

Odată cu reîntoarcerea sa, oamenii suferinzi au început din nou să vină la el. Acest lucru pricinuia suspiciuni și conflicte cu autoritățile locale care se temeau de mulțimea de oameni care veneau în sat pentru a lua binecuvântare de la părintele. În cele din urmă autoritățile reușesc să atragă de partea lor pe o rudă de-a părintelui. Această rudă îl determină pe Părintele Iosif să meargă cu el cu tractorul undeva dincolo de sat printre mlaștini. Aici, într-un loc izolat, părintele este bătut și aruncat aproape mort în apa rece de decembrie. După aproximativ opt ore este găsit încă în viață de unii dintre fii săi duhovnicești și dus la lavra Pochaev unde este de îndată tuns schimnic și dându-i-se numele de Amfilohie după numele Sfântului Ierarh Amfilohie al Iconiei ce se sărbătorește pe 23 noiembrie. Cu mila lui Dumnezeu schimonahul Amfilohie își revine. Întrucât nu avea permisiunea să locuiască la lavră, curând se întoarce în sat. Aici, în sat, continuă să slujească în fiecare zi, să sfințească apa ajutându-i pe cei bolnavi și ducând o viață ascetică. Părintele găsea timp pentru toată lumea.

Pe 1 ianuarie 1971 nevoitorul Ieroschimonahul Amfilohie adoarme în Domnul, iar pe 23 aprilie 2002 este declarat sfânt.

Surse

• Parish Life, Bulletin of the Russian Orthodox Cathedral of St. John the Baptist, Washington, DC, May 2008

Legături externe

• Wikipedia: Amphilochius of Pochayiv
• Saints of Orthodox Volyn