Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Alexandru cel Bun

Versiunea din 12 octombrie 2016 07:55, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (Legături externe: +categ.)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Alexandru cel Bun și Doamna Ana.
Frescă de la Mănăstirea Sucevița.

Alexandru cel Bun a fost Domn al Moldovei între anii 1400-1432. A rămas vestit în istorie pentru remarcabila sa operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia Constantinopolului. Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. A fost și un important ctitor de mănăstiri și biserici.

În documentele oficiale emise în vremea sa, Alexandru cel Bun (numit astfel de urmaşi) se intitula: „Io Alexandru Voievod, autocrat al întregii Moldovlahii și al părților de lângă mare”. Dimitrie Cantemir scria despre el că a fost „acela care cel dintâi a făcut cunoscut străinilor numele până atunci puțin știut al moldovenilor”.

Viața

Origini

Alexandru era fiul lui Roman I (domn al Moldovei între anii 1391-1394) și al soției acestuia, Anastasia. Făcea deci parte din dinastia Mușatinilor, primii doi voievozi din această dinastie fiind frații Petru Mușat și Roman I. Lui Roman I i-a succedat la tron fiul său cel mai mare, Ștefan I (1394-1399), apoi alt fiu, Iuga Ologul (1399-1400), ambii dintr-o căsătorie cu o prințesă de origine lituaniană, fiind frați vitregi ai lui Alexandru[1].

Domnia

În anul 1400, cu sprijin militar de la Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, Alexandru l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe fratele său vitreg Iuga Ologul.[2]

Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun a fost, în general, o perioadă pașnică, aceasta și ca rezultat al politicii abile a voievodului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia, puterile dominante în zonă. Recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello (a incheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415, făgăduindu-i ajutor împotriva oricărui dușman), Alexandru cel Bun și-a asigurat sprijinul Poloniei față de încercările Ungariei de a controla importantul drum comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă. Mai târziu, tratatul de pace dintre Polonia și Ungaria (Lublau, 15 martie 1412) a reprezentat un pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost însă aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită conflictelor ulterioare polono-maghiare. În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii mari purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, în 1422, ambele câștigate de către polonezi, și în care aportul contingentului moldovean a fost apreciat de cronicarii acelei epoci. În 1420 au avut loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, turcii asediind Chilia și Cetatea Albă, dar fără succes, Alexandru reușind să le apere.

În timpul domniei sale, Moldova atinge cea mai mare întindere teritorială de până la acea dată: de la Milcov la Hotin și de la Ceremuș la limanul Nistrului. În 1413 a luat în stăpânire și Pocuția.

Alexandru cel Bun s-a preocupat în mod deosebit de organizarea administrativă (teritoriul Moldovei fiind împărțit în 24 de ținuturi), juridică (pe lângă legea nescrisă „obiceiul pământului” sau „legea țării” apare și o lege scrisă, Zacon, întocmită după legile bizantine), militară și religioasă. A întocmit la curtea domnească de la Suceava dregătoriile deosebite după felul afacerilor statului, într-un fel oarecum asemănător cu cele existente deja în Țara Românească.[3]

Perioada de relativă liniște din vremea sa a permis dezvoltarea economică a târgurilor Moldovei, mai ales că acestea se găseau pe importantele drumuri comerciale către nordul și centrul Europei. Un astfel de drum era cel moldovenesc care făcea legătura dintre Galați, Chilia și Cetatea Albă, de-a lungul văii Siretului, cu Cracovia și Liov, importante orașe din Polonia. În 1408 Alexandru cel Bun oferă un privilegiu comercial liovenilor (act în care este atestat pentru prima dată orașul Iași); de asemenea și brașovenii au beneficiat de un privilegiu asemănător.[4]

Sfârșitul

Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432. A fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa.

În anul 1932, când s-au împlinit 500 de ani de la stingerea din viața a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței, sub două bolți de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unor ample serbări naționale, omagiu adus voievodului care a intrat în istoria țării sub numele de „părintele Moldovei”. O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului (Alexandru cel Bun). Slujba parastasului a fost oficiată de Înalt Prea Sfințitul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Tot atunci s-a sfințit și statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu, situată chiar lângă biserică, pe latura de sud a acesteia.

Alexandru cel Bun și Mitropolia Moldovei

Mitropolia Moldovei a fost înființată între anii 1381-1386, dar a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în anul 1401, când era condusă de mitropolitul Iosif Mușat, care se trăgea din familia Mușatinilor, fiind o rudă a lui Alexandru cel Bun. Sediul mitropolitan, inițial la Rădăuți, a fost mutat în 1401 la Suceava, capitala de atunci a Moldovei, la inițiativa voievodului.

Alexandru cel Bun a reorganizat cele trei scaune episcopale Roman, Rădăuţi și Huși, așezându-le sub ascultarea mitropolitului din Suceava.[5]

În timpul lungii domnii a lui Alexandru cel Bun, mănăstirile, ca și curtea domnească, devin centre de răspândire a culturii și a științei de carte. Epoca lui Alexandru cel Bun este marcată și de personalitatea de excepție a lui Grigore Țamblac, călugăr erudit trimis în 1401 de Patriarhul Constantinopolului în Moldova și care a rămas aici mai mulți ani, contribuind la înflorirea vieții culturale.[6] Alexandru cel Bun l-a numit stareț al Mănăstirii Neamț și l-a numit „presviter al marii Biserici a Moldovlahiei”. Împreună cu mitropolitul Iosif a organizat Școala Domnească de la Suceava. [4]

Ctitor de sfinte lăcașuri

 
Mănăstirea Bistrița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost un însemnat ctitor de biserici și mănăstiri.

Cea mai însemnată ctitorie a sa este Mănăstirea Bistrița din județul Neamț, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Prima atestare documentară a acestui sfânt lăcaș datează din 1407, atunci când Alexandru cel Bun emite un act de danie prin care a înzestrat Mănăstirea Bistrița cu câteva sate şi moşii. În anul 1418 a fost înmormântată aici doamna Ana (Neacşa), iar alături de ea, în anul 1432, a fost îngropat însuşi ctitorul mănăstirii, voievodul Alexandru cel Bun. Cel mai preţios odor al Mănăstirii Bistriţa este icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, dăruită lui Alexandru cel Bun de către împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391 - 1425). După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul și de Patriarhul Matei al Constantinopolului, în anul 1401. Ulterior, familia voievodală a dăruit icoana Mănăstirii Bistrița. Adăpostită la Mănăstirea Bistrița de peste 400 de ani, este una dintre icoanele cele mai cinstite in Moldova. Despre icoana Sfintei Ana se spune că scoate diavolii din oameni, vindecă bolnavii, dă rod pântecelor sterpe și alungă seceta.[7]

Alexandru cel Bun este și unul dintre ctitorii Mănăstirii Moldovița. Prima așezare monahală din acest loc a fost întemeiată, conform tradiției, încă din timpul primilor voievozi Mușatini (Petru I și Roman I, tatăl lui Alexandru cel Bun), care au înzestrat-o și au ocrotit-o. Surse istorice și arheologice confirmă faptul că sub domnia lui Alexandru cel Bun, mănăstirea a fost sprijinită și înzestrată, biserica sa dăinuind până la sfârșitul secolului al XV-lea când, din cauza unei masive alunecări de teren, s-a prăbușit. Biserica mănăstirii a fost reconstruită mai apoi de către voievodul Petru Rareș.

La Mănăstirea Neamț, ctitorie a voievodului Petru Mușat (1375-1391), cel mai vechi și mai mare așezământ monahal din Moldova, Alexandru cel Bun a ridicat turnul-clopotniță, străbătut la baza sa de intrarea principală, boltită, care străjuiește și în prezent intrarea în incinta mănăstirii.

Biserica de lemn de la Rădăuți, unde era, începând de la Bogdan-Vodă, necropola Domnilor Moldovei, a fost refăcută, cu ziduri de piatră, de Alexandru cel Bun.[8]

Înc înainte de Alexandru, de pe vremea lui Roman-Vodă, tatăl acestuia, întemeietorul orașului ce-i poartă numele, se afla în acesta o biserică cu hramul Sf. Parascheva. Aici a fost înmormântată și soția ctitorului, Doamna Anastasia. Fiul Anastasiei și al lui Roman I, Alexandru cel Bun, a renovat această biserică și a înzestrat-o cu sate și mori, cu „vaduri pe Moldova din jos de târgul Romanului”.[8]

Note bibliografice

  1. Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iași, 1997, pp. 126-137.
  2. Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. III, p. 126.
  3. Xenopol, 1925, vol. III, p. 133.
  4. 4,0 4,1 Biblioteca Națională a Republicii Moldova, Programe Culturale: Alexandru cel Bun
  5. Xenopol, 1925, vol. III, p. 133.
  6. Xenopol, 1925, vol. III, p. 134.
  7. Claudiu Târziu: Icoana ce dă rod pântecelor, 29 martie 2004, Jurnalul Național
  8. 8,0 8,1 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908, p. 42.

Legături externe