Alexandru Pesamosca

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Alexandru Pesamosca numit şi ,,îngerul copiilor" şi ,,doctorul fără de arginţi" este unul dintre cei mai mari chirurgi pediatri ai României. Din devotament şi iubire faţă de copii, cu o modestie rară, timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de operaţii, salvând de la infirmitate pe viaţă sau de la moarte mii de copii, inclusiv pe cei consideraţi fără speranţă şi inoperabili de către ceilalţi medici.

Biografie

Un doctor de ţară

În copilărie visa să ajungă ofiţer de marină, ca şi tatăl lui. În ’48, când toţi cei din Marina Regală au fost aruncaţi în stradă, visul s-a năruit. S-a hotărât să încerce la medicină. A învăţat pe rupte, în vremurile alea concurenţa era acerbă. A intrat printre primii pe listă. După facultate, în 1954, a fost repartizat la Niculeşti-jianu, un sătuc amărât de lângă Feteşti, ridicat de sârbii deportaţi din Banat. A stat acolo trei ani. Mai exact, trei ani în care n-a ieşit aproape deloc din spital. Era un doctor sărac. Un costum ponosit, din velur, un pulover şi o şubă groasă, de ceferist. Asta era toată garderoba lui.

Un cadou greu de refuzat...

De luat ciubuc de la oropsiţii din sat, nici nu putea fi vorba. O singură dată a primit un cadou. A fost însă ceva mai special, greu de refuzat. Veniseră la el doi bătrâni, soţ şi soţie. Femeia avea o ieşire a mitrei, adică uterul desprins. Trăia aşa de vreo 40 de ani, de când născuse ultimul copil. Multe femei de la ţară aveau beteşugul ăsta. Băgat acolo, în pântece, nişte cârpe şi gata, problema era rezolvată. După 40 de ani însă, femeia asta ţinea morţiş ca tânărul doctor s-o „repare”. N-a fost tocmai uşor. Pentru el, atunci, la nici 25 de ani, operaţia asta era o premieră. A pierdut câteva nopţi citind nişte cărţi şi după ce s-a dumirit de-a binelea, s-a apucat de treabă. Totul a decurs perfect, operaţia a fost impecabilă, iar în câteva ore femeia era complet „reparată”. Apoi, după vreo lună, Pesamosca s-a pomenit din nou cu bătrânii la uşă. Moşul l-a luat de braţ şi l-a tras mai deoparte. „Ştiţi, domnule doctor, i-a zis el, pentru noi acuma sunteţi ca tatăl nostru. Vreau să vă spun ceva, numai să n-audă baba. Eu, de pe la 30 de ani, n-am mai avut nici o bucurie bărbătească. Nu mi-am înşelat niciodată femeia, că e păcat mare, iar cu ea, ce Doamne iartă-mă era să mai fac, că sângera tot timpul şi nu ştiam cum să mai procedez. Acu, domn doctor, dacă aţi reparat-o, ce să mai zic? După atâţia ani, am vrut să văd şi eu cum mai e. Nu ştiu dacă am făcut vreun rău, că ea m-a primit. Şi uite, pentru bucuria ce ne-aţi făcut-o, v-am adus şi noi ceva, ce-am putut. Numai să nu ne refuzaţi, c-ar fi mare păcat în faţa lui Dumnezeu”. Apoi moşul a ieşit puţin afară şi s-a întors cu o cutie mare din lemn. A desfăcut-o şi a scos din ea un cocoş uriaş, falnic şi alb ca spuma laptelui. „Primiţi-l, că aţi făcut pentru noi o mare minune!” A fost primul cadou din cariera lui, iar amintirea asta îl copleşeşte. „Da, n-am mai văzut niciodată un cocoş aşa de frumos. Au fost nişte ani minunaţi. Munceam enorm, ca un nebun, dar tocmai asta era frumuseţea. Oamenii ăia mă iubeau mult şi pentru mine asta era cea mai mare bucurie”.

Copiii

La Niculeşti-jianu s-a născut primul lui băiat. În ’57 s-a transferat în Bucureşti, la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” . S-a despărţit greu de satul ăla. A plecat cu inima strânsă, gândind că vor rămâne bieţii oameni fără ajutorul lui.Era totuşi o oportunitate pe care nu voia s-o rateze. În plus, de când i se născuse băiatul, a răsărit în sufletul lui o dragoste uriaşă pentru copii. A făcut atunci un sfânt legământ că îşi va dedica întreaga lui cariera doar prichindeilor suferinzi.

A rămas la Grigore Alexandrescu vreme de 27 de ani. Aproape zi şi noapte, fără nici un concediu. Mai târziu, femeia pe care-o iubea i-a născut al doilea băiat. Apoi, după câţiva ani, o altă femeie i-a dăruit două fete. „Poveştile astea personale au fost tot timpul deliciul duşmanilor mei. Da, lumea poate mă judecă, însă eu am avut tot timpul o viaţă dublă. N-am ştiut niciodată ce înseamnă o familie, în sensul obişnuit al cuvântului. Familia mea a fost tot timpul aici, în spital. A fost poate un păcat, iar acum plătesc pentru el. Dacă aici m-am simţit mereu acasă, cu asta m-am ales. Cu debaraua asta în care îmi târâi sfârşitul”.

Tata Pesi

27 de ani a stat la Grigore Alexandrescu. A muncit pe brânci, a operat copii – de la copii de nomenclaturişti la copii de ţigani. Pe toţi i-a îngrijit la fel. De la nimeni n-a luat nici un şfanţ, pentru el asta ar fi fost tot una cu furtul. Fericirea lui supremă era să-i vadă pe copii după operaţie, cum se ridică din pat, îl apucă de-un crac şi îi spun „tata Pesi”. Aşa îi ziceau toţi copiii, iar pentru el nu exista o mângâiere mai mare. În 1984 s-a mutat la Budimex. Pesamosca era deja un nume greu în lumea medicală. Veneau la el părinţi din toată ţara, zilnic era coadă la uşa lui.

Invidii

Faima asta i-a adus însă şi neplăceri. Invidia era mare şi unii colegi au început să-i cam caute pricină. Bârfe, şicane, reclamaţii. Iar totul a culminat cu o scrisoare trimisă pe adresa Miliţiei. „Un grup de tovarăşi”, printre care şi unii colegi pe care i-a învăţat meserie, reclamă faptul că doctorul Pesamosca încalcă flagrant disciplina spitalului, petrecând cu indivizi necunoscuţi, noaptea, după orele de program. De fapt, asta se întâmpla doar o dată pe an, pe 14 martie, când îşi sărbătorea ziua de naştere. Sute de oameni veneau atunci la el să-l felicite. Prieteni, foşti pacienţi, părinţi, profesori, doctori, actori, cântăreţi, muncitori, ţărani, lăutari, tot felul de oameni îi treceau pragul şi îi umpleau cabinetul cu flori şi cadouri. Fireşte, se deschideau sticle de şampanie şi distracţia se întindea până spre dimineaţă. Atâta plăcere merita şi el, o dată pe an. Reclamaţia n-a avut nici un fel de impact. Şi totuşi, pentru el a fost un moment dificil. „De-atunci mi-a fost o mare scârbă de oamenii ăştia. Nu ştiam cine sunt, doar bănuiam. Cel mai greu mi-a fost să constat că nici cei mai apropiaţi colegi ai mei nu mi-au luat apărarea”. Era o mare dezamăgire, crezuse orbeşte în oamenii ăştia de lângă el, ca într-o adevărată familie. A înţeles însă atunci că doar copiii mai merită încrederea şi dragostea lui.

Un moment de neputinţă

În 1993, într-o zi ploioasă, o veste îngrozitoare i-a secerat sufletul. Fiul lui cel mare, de 39 de ani, a murit. Ştia că va veni ziua asta, dar se încăpăţâna să nu creadă. Era grav bolnav, avea o tumoră la creier. Iar el, tatăl lui, salvatorul a mii de copii, tocmai pentru el n-a putut face nimic. Ca o batjocură a destinului, mâinile lui magice n-au putut atunci decât să mângâie trupul lipsit de viaţă al fiului său. A fost o lovitură cumplită.Şi totuşi, dragostea şi osteneala lui pentru copiii bolnavi au rămas neschimbate. La fel şi credinţa. Prin ele şi-a regăsit în timp echilibrul, reuşind să rămână acelaşi chirurg genial. De-atunci, singura lui nădejde a rămas Gino, cel de-al doilea băiat. „El se ocupa de toate, mă vizita, îmi aducea mâncare. Mai târziu, tot el s-a ocupat şi de camera asta, el a amenajat-o. Singura mea furie era că n-a ajuns şi el doctor. Am făcut eu doctori din toate nulităţile şi tocmai cu băiatul meu nu mi-areuşit ”.

Oraşul se schimba...

Au trecut apoi anii şi el uita să-şi caute o casă ori să mai iasă din spital. Iar atunci când ieşea, se minuna ca un om de la ţară. Chipul oraşului se schimba cu o viteză ameţitoare. Dezolat, se întorcea degrabă „acasă”, în spitalul lui, acolo unde se simţea în deplină siguranţă. În cămăruţa asta consulta, mânca şi dormea. Apoi, zi şi noapte, opera încontinuu. „Uneori, n-apucam să aţipesc mai mult de un sfert de ceas. Doamne, nu ştiu cum rezistam!”

O fetiţă infirmă

Îşi aminteşte de o fetiţă de nouă ani. Venise la el cu o infirmitate cumplită. Se născuse fără sfinctere, cel anal şi cel ureteral. Asta înseamnă că biata copilă se scăpa pe ea tot timpul. Pesamosca era deja după două nopţi nedormite.A reuşit să ia din pulpa fetiţei un mănunchi de fibre musculare, din care a confecţionat două noduri. Le-a prins apoi, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul ureterului. Nodurile erau noile sfinctere, iar fetiţa îşi putea controla nevoile fără nici un efort. Operaţia a fost filmată, fiind vorba de-o premieră mondială.Mai târziu, după vreo 12 ani, Pesamosca a primit o invitaţie la un botez. Era vorba de copilul nou născut al fetei operate la nouă ani. „Astea împliniri, domnule. Nu vile, maşini sau mai ştiu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădeşti şi să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele şi să-l faci biped şi sănătos tun, să alerge la tine şi să te strângă în braţe, asta înseamnă fericire!”

„Am iubit mult copiii, toată viaţa m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operaţii. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam toţi aveau aceeaşi reacţie. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranţă. Şi milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Şi totuşi, n-aveam voie să greşesc, eram obligat să ignor orice emoţie”. – Prof.Dr. Alexandru Pesamosca.

Un copil grav bolnav

Acum vreo 12 ani, au venit la el părinţii unui copil grav bolnav. Erau de undeva, de prin Ardeal. Au fost la zeci de medici din ţară. Toţi ridicau neputincioşi din umeri şi spuneau sec, fără nici o şovăială, că nu mai e nimic de făcut.Doar unul din ei, mai milostiv, şi-a călcat peste orgoliu şi le-a zis că singura încercare ar mai fi la Bucureşti, la profesorul Pesamosca. A doua zi părinţii erau în cabinetul renumitului medic.Profesorul Pesamosca a rămas uluit văzând despre ce e vorba. Radu avea numai şapte ani, iar esofagul lui era plin de formaţiuni tumorale benigne. Copilul se putea sufoca în orice moment în somn. În 50 de ani de carieră, Profesorul cunoscuse tot felul de drame, însă povestea asta l-a tulburat poate cel mai tare. Teoretic, verdictul cumplit dat de către ceilalţi medici nu era departe de adevăr. Cazul era deosebit de grav, doar o minune îl mai putea salva pe bietul copil. Doctorul a înţeles că n-are de ales. În faţa lui, doi oameni îngroziţi aşteptau cu lacrimi în ochi un răspuns.Profesorul a acceptat să-l opereze. Au urmat ore de zbucium, de căutări, de gânduri răscolitoare. A recitit capitole întregi din cărţi prăfuite, a răsfoit zeci de reviste medicale, a scotocit prin toate lucrările de cazuistică a afecţiunilor de esofag. N-a aflat nimic, nici o soluţie. Situaţia era mult prea gravă.S-a apropiat de iconiţa din peretele cabinetului, acolo unde îşi regăsea mereu tihna şi nădejdea. Şi-a împreunat mâinile, a şoptit o rugăciune numai de el ştiută şi-apoi s-a pregătit de operaţie. A intrat în sală total relaxat, deşi n-avea încă nici cea mai vagă idee despre ce-avea de făcut ca să salveze bietul copil. „O să zici, poate, că sunt teatral sau patetic, dar în momentul în care l-am deschis am simţit aşa, ceva, ca un fior venit de deasupra mea, ca o mângâiere caldă pe creştet. Ce putea să fie chestia asta dacă nu o influenţă divină, o inspiraţie providenţială? Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să reconstruiesc altul, dintr-un cadru de colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am făcut un esofag nou-nouţ. Totul într-o singură operaţie. Aşa ceva nu s-a mai făcut niciodată. Şi n-o spun deloc cu mândrie, ci dimpotrivă, cu o mare smerenie, pentru că operaţia asta a fost opera lui Dumnezeu. Eu n-am fost decât instrumentul lui sau, cum s-ar zice, mijlocitorul. Astăzi, Radu se apropie de 20 de ani. Duce o viaţă normală, are o iubită, conduce o maşină, totul ca şi cum atunci, cu 12 ani în urmă, s-ar fi născut a doua oară. Şi totuşi, deşi a fost vorba de-o premieră mondială, nimeni nu a catadicsit să recunoască oficial ori să promoveze acest mare succes”.

„Nu mi-au plăcut niciodată titlurile, medaliile, diplomele, deşi am primit câteva. Aşa că nu prea m-a afectat faptul că operaţia asta n-a fost recunoscută. Eu am rămas cu mulţumirea supremă că Radu e un flăcău sănătos şi că părinţii lui sunt fericiţi. N-am fost niciodată trufaş. Trufia e cel mai urât păcat al medicului. Din nenorocire, astăzi cam toate spitalele sunt bântuite de păcătoşi d-ăştia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toţi pacienţii sunt nişte gunoaie. Întind mâna să le ia plicul cu bani şi-apoi îi tratează în bătaie de joc. Toată viaţa m-am luptat cu buldogii ăştia îmbuibaţi”. Când a început să simtă oboseala a hotărât să se ocupe doar de cazurile mai grave, lăsând rutina intervenţiilor curente pe seama ucenicilor lui. Mai târziu însă, au apărut primele semne ale bolii, iar rolurile s-au inversat. Nu mai putea risca, mâinile nu prea îl mai ascultau. În timp ce el se limita la sfaturi sau operaţii mai uşoare, situaţiile dificile au rămas în grija celor mai buni chirurgi şcoliţi de el.

Un ordin de evacuare

Pe la începutul anului 2006, ministrul sănătăţii a dat ordin scris ca toţi medicii de peste 65 de ani şi profesorii de peste 70 să înceteze activitatea în sistemul public. Pesamosca avea aproape 76 de ani. Pe 13 ianuarie, printr-o scrisoare oficială, a fost anunţat personal că va trebui să-şi clarifice situaţia cu privire la exercitarea profesiei de medic, dar şi cea referitoare la spaţiul pe care-l ocupa în spital. Potrivit Ordinului 27 din 11 ianuarie 2006, emis de Ministerul Sănătăţii, medicii de peste 70 de ani nu mai aveau dreptul să profeseze. Printre aceştia şi Profesorul Doctor Alexandru Pesamosca. Profesorul Pesamosca era dat afară din Spitalul Budimex, pentru a fi respectat ordinul ministrului sănătăţii. Pe 19 ianuarie 2006, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca a primit vestea din partea conducerii spitalului. Nu mai avea dreptul să profeseze. „Vă facem cunoscut că, începând cu data prezentei, vă încetează contractul individual de muncă. Urmează a vă întocmi nota de lichidare”. Când a rămas văduv, în 1999, nea Pesi – cum era alintat de colegii mai tineri – s-a mutat în spital. Locuia într-o cămăruţă plină cu lucrări de doctorat, cărţi, fotografii, desene ale unor copii, un pat şi un televizor. Faptul că Profesorul se află mereu în spital însemna un ajutor pentru ceilalţi medici. „Veneau colegi şi la două noaptea din blocul operator şi îmi spuneau: nea Pesi, veniţi că n-am văzut în viaţa mea aşa ceva. Şi eu ziceam: normal că n-ai văzut, că viaţa ta e prea scurtă”. Profesorul a făcut un memoriu către ministrul Nicolaescu în care cerea să i se permită prelungirea activităţii medicale. „Nu am nimic cu reformele lui Nicolaescu. Dar spitalul ăsta este practic făcut de mine. Mai toţi care acum sunt doctori de la mine au învăţat meserie. Atât timp cât sunt încă apt de a face această meserie, nu văd de ce ar trebui să mă retrag. Realizez că nu mai sunt verde. Sunt veşted. De aceea nu mai fac operaţii complexe care durează 6-7 ore, ci cele mai uşoare sau dau instrucţiuni”.

Scrisoarea era semnată de unul din foştii lui studenţi, ajuns mare director. „Putea măcar să-mi dea un telefon, că doar eu l-am învăţat meserie. Iar acu, nu mai dădea doi bani pe mine. Niciunul dintre colegi n-a sărit să m-ajute”.„Da, asta voiau să-mi facă buldogii ăştia! Noroc cu voi, ziariştii, că altfel ajungeam în stradă. Dar povestea asta m-a chinuit rău, de-atunci boala mea s-a agravat”.

O scrisoare de la un bolnav

„Vreau să-ţi citesc o scrisoare. E de la tatăl lui Ionuţ, din Oraviţa, un băiat cu arsură de esofag pe care l-am operat tocmai acum vreo 40 de ani”. - Stimate domnule profesor, am citit în presă cu o enormă indignare faptul că nişte oameni de nimic vor să vă alunge din spital. În momentele cele mai triste ale vieţii mele, dumneavoastră aţi reuşit să faceţi dintr-un copil pierdut, pe care nimeni n-a avut curajul să-l opereze, un copil sănătos tun, care a adus numai bucurii în familia noastră. Astăzi, el este macaragiu şef aici, la Oraviţa. Mai am două fete, avem o casă mare, cu tot ce trebuie, şi noi toţi ne-am gândit, pentru a nu mai suferi atâta umilinţă de pe urma unor oameni care ar trebui să-şi aplece umerii în faţa dumneavoastră, să vă propunem cu toată sinceritatea, ca de azi înainte, să veniţi aici, să locuiţi la noi acasă. Avem camere multe, nu ducem lipsă de absolut nimic, iar pentru noi, dar şi pentru toată Oraviţa, ar fi cea mai mare cinste să vă avem aici, în casa noastră. Vă rog din suflet să acceptaţi invitaţia noastră. Nu vă trebuie nimic, veţi avea tot ce vă trebuie, fără absolut nici o obligaţie, nu trebuie decât să veniţi aici şi veţi avea toată grija şi dragostea noastră… - Acum câteva luni, Gino, cel de-al doilea băiat, s-a prăpădit. De cancer. E o rană care îi sângerează fără oprire.

De ziua lui nu-l mai caută nimeni. Nici un coleg, nici un prieten, nici un lăutar. Primeşte câteva scrisori şi atât. Stă zi şi noapte în cămăruţa lui, tânguindu-se de dureri la orice mişcare. Încă se mai teme să nu ajungă în stradă.Cu greu, abia mai poate face câteva consultaţii pe zi. Doctorii mai tineri vin când şi când să-i ceară sfaturi. Singura mulţumire e că lasă în urma lui doi chirurgi valoroşi şi poate la fel de dedicaţi ca şi el: Niculina Bratu şi Radu Spătaru. Sunt singurii oameni care nu l-au dezamăgit niciodată. N-a încetat niciodată să creadă sau să se roage.(Cătălin Apostol – Formula AS, fragmente)

Interviu cu doctorul Pesamosca

Profesorul Pesamosca, tata Pesi pentru pacienţii săi, sau, mai simplu, doctorul Pesamosca, aşa cum îi place să se recomande, se află, la cei 78 de ani, la graniţa dintre realitate şi mit. El este în situaţia paradoxală de a fi mai cunoscut în tot ceea ce întreprinde, pe măsură ce atenţia oficialităţilor medicale îl ocoleşte cu insistenţă. Academicianul, profesorul Alexandru Pesamosca, beneficiarul unei pensii de 6 milioane de lei vechi, îşi petrece 90% din viaţă într-o cămăruţă de şase metri pătraţi. Cu baie! Nu se plânge, fiindcă a fost alegerea lui. Nişte tineri manageri au încercat să-l evacueze şi de aici. Din spitalul pe care l-a condus şi pe care l-a înscris în circuitul mondial al chirurgiei infantile.

Gelu Popescu: Care e programul zilnic al doctorului Pesamosca?

Dr. Alexandru Pesamosca: Acela al unui doctor pensionar. În fiecare zi, la ora 11.00, negresit, vine Adrian să-mi facă masaj. Adrian e un băiat pe care l-am operat cu vreo 30 de ani în urmă. Era într-o situaţie disperată, niciun doctor nu se încumeta să-l opereze, fiindcă avea doar un an. Avea malformaţii faciale grave. Într-o dimineaţă, m-am sculat hotărât să-l operez. Astăzi, e alături de mine în spital, lucrează aici. Vine, îmi face masaj, mâncăm împreună, după care mă duc la consultaţii.

Gelu Popescu: Câte operaţii aţi făcut?

Dr. Alexandru Pesamosca: Cine poate ştii? În atâţia zeci de ani, cred că sunt vreo 40-50.000 de intervenţii. Le socotesc doar pe cele mai dificile. Operaţiile de rutină, pe care le făceam în tinereţe, pot fi cam tot atâtea. Am operat cazuri grave, trimise din toate colţurile lumii, după cum am operat şi în străinătate, din China până în Statele Unite. Am scăzut numărul operaţiilor, dar nu pe cel al consultaţiilor. Pentru astea nu-ţi trebuie instrumente deosebite, doar mintea, ca să pui un diagnostic. Cine să mai ştie numărul?

Gelu Popescu: Înseamnă că sunteţi un om bogat. Cu atâtea operaţii la activ, trebuie să aveţi vile la mare, la munte, la Corbeanca, un garaj cu cinci-şase maşini, obligatoriu câteva 4×4, aşa cum au confraţii dumneavoastră, profesorii şi şefii de clinici.

Dr. Alexandru Pesamosca: Ştiu ce au. Eu n-am, domnule, şi nici nu m-a interesat. N-am vilă, n-am nici măcar o casă, n-am maşină. Unde să mă duc cu ea, din pat la cabinet? Am doar pensia de 6 milioane de lei, asta am. Mai am prieteni şi pacienţi pe care i-am operat în toate colţurile ţării şi care îşi mai aduc aminte de mine.

Gelu Popescu: Bani, nu. Mi se pare că nici cu titlurile academice nu staţi mai bine.

Dr. Alexandru Pesamosca: Au tăbărât pe mine la sfârşitul vieţii. Mi-au dat tot felul de titluri, m-au făcut academician, m-au făcut fel de fel. Nu în asta constă valoarea unui chirurg. Niciun titlu profesional sau academic nu-ţi sporeşte sau nu-ţi suplineşte priceperea.

Gelu Popescu: Nu v-a tentat intrarea în politică?

Dr. Alexandru Pesamosca: Am eu timp pentru aşa ceva? Dacă făceam politică, cine mai opera? Am fost odată, pe la începutul anilor ’90, pe o listă, alături de Paleologu, Paler, Ascanio Damian, Truţea, Părintele Marchiş. Eu eram al şaselea, ca să fiu sigur că nu ies. Nu auzise nimeni de ei. Cine îl citise pe Paler? Ce ştia şeful de gară din Adjud de Paleologu? Am fost pe lista marilor necunoscuţi. N-am luat niciun vot, niciunul.

Gelu Popescu: În ultima vreme, din spitale au răzbătut numai grozăvii: mame neasistate la naştere, nou-născuţi morţi din cauza neglijenţei medicilor. Ştiţi de ele?

Dr. Alexandru Pesamosca: Nu mai luaţi de bune toate relatările astea. Şi pe vremea lui Ceauşescu se mai trezea câte unul care făcea un articol bubuitor despre asistenţa medicală. Fondul problemei este acelaşi, şi cel de-acum, şi cel de-atunci. Partea alocată din buget sănătăţii este, comparativ cu America, un fel de bacşiş. Aceasta este esenţa.

Gelu Popescu: Numai de bani este vorba? Sănătatea a avut cel mai mare număr de miniştri. Nu s-a văzut nicio modificare în bine de pe urma niciunuia.

Dr. Alexandru Pesamosca: Cu nimic poţi să faci doar nimic. Mai este şi celălalt aspect, cel al omului nepriceput pus în fruntea unei instituţii. Se cheamă manager. Ce-i aia? Sănătatea n-are bani şi oameni competenţi.

Gelu Popescu: Sănătatea n-are bani, dar doctorii au. Cum vine asta?

Dr. Alexandru Pesamosca: Doctorii n-au!

Gelu Popescu: Au avut, au şi vor avea tot timpul bani mulţi, mai ales cei care au tarif fix de operaţie în spitalul de stat.

Dr. Alexandru Pesamosca: N-au, domnule. Eu, la 40 de ani, nu aveam maşină. Ăia care au nu-s doctori. Nu mai dau nicio consultaţie decât pe „lovele”, asta-i altceva, dar doctorii – doctori n-au!

Gelu Popescu: Mai nou, vor să găsească o formulă pentru legalizarea şpăgii. Unul i-a găsit chiar şi o denumire suavă, plată tăcută.

Dr. Alexandru Pesamosca: Am avut o discuţie cu unii de la o televiziune pe acest subiect. N-au înţeles nimic şi a ieşit un mare căcat. Le-am spus: Domnilor, aveţi un stil de gândire nu de troglodiţi, ci de super-toglodiţi. Vine unul la doctor, îi aduce o găină, că aşa îl îndeamnă bunul simţ. O taie în curte şi mi-o aduce mie, învelită în jurnal. Ce fac? Îi dau cu ea în cap? O pun la frigider şi o dau unei familii care n-are? Sau o împart cu anestezistul, care e cu ochii pe mine. Nea Pesi, dă-mi şi mie o bucată de târtiţă. Vezi unde au ajuns, la batjocură, la derizoriu.

Gelu Popescu: Este vorba de sume mari de bani, nu de orătănii şi de zaibăr.

Dr. Alexandru Pesamosca: Ştii de unde a început totul? De la vecinii noştri unguri, care, în elanul lor de corectitudine, de parcă Austro-Ungaria seamănă cu Ungaria, au ajuns să cuantifice actul medical în produse, una bucată aripă la anestezist, una bucată piept la chirurg. De râsul lumii! Eram odată la Paris, m-am întâlnit cu mai mulţi români. Se vorbea de aceeaşi găină dată doctorului. La cocteil, îmi spune unul că a auzit că doctorul refuză găina natur a ţăranului şi pretinde să i-o aducă băgată în plic. Veşnicele bancuri cu chelneri şi frizeri, care iau bacşiş.

Gelu Popescu: Revin, unii doctori vor să legalizeze primirea de bani. Mulţi bani!

Dr. Alexandru Pesamosca: Ăştia n-au fost doctori niciodată, poate au fost manageri. Cum se poate cuantifica actul medical pentru şpaga aferentă? Nu se poate face diviziunea socială a muncii. Nu sunt eu clou-ul actului chirurgical. Ca să pot face o operaţie excepţională, trebuie să am în jurul meu mai mulţi oameni. Fără sora care îi schimbă plosca, pacientul e pierdut, fără cel care sterilizează instrumentele, pacientul e pierdut. Aşadar, cum pot eu, chirurg, să pretind bani? Un act chirurgical final este suma mai multor activităţi, este constituit din bucăţele de îngrijire medicală la care contribuie mai mulţi. Ce vor doctorii, să ia bani? Păi, să ia şi aia care pune plosca, că şi ea are casă şi masă. Doar doctorul e deştept, trebuie să ia el halvaua? Nu se poate face o lege. Ai făcut o operaţie? Bravo! Cine te-a jutat? Partea lui e atât. Cine a măturat salonul? Atât! Noi am crezut că-i păcălim pe ăştia, că-i tragem în piept, că-s tolomaci. Ăştia sunt găinari, nu doctori. În ce hal s-a degradat medicina!

Gelu Popescu: Ce l-aţi întreba pe ministrul Sănătăţii?

Dr. Alexandru Pesamosca: L-aş întreba ce s-a făcut pentru stabilirea ierarhiei pentru celelalte categorii de personal? Toţi cei implicaţi vor răspunde: n-am făcut nimic, ce personal? Personalul face pe nebunul, ce vrea? N-am făcut nimic pentru ei, iar ei nu fac nimic pentru noi, mai mult decât strictul necesar.

Gelu Popescu: Vă mai întâlniţi cu studenţii? Mai există o şcoală naţională de medicină, în condiţiile în care un veterinar şi un profesor de biologie pot să deschidă o facultate de medicină la Sascut?

Dr. Alexandru Pesamosca: Nu i-am mai întâlnit, au avut grijă să mă scoată şi de la catedră, aşa cum au vrut să mă evacueze şi din spaţiul ăsta minuscul din spital. Toată media protesta, au fost şi intervenţii în Parlament referitoare la nedreptatea care mi se făcea. Eu n-am cerut niciodată nimic, doar să fiu lăsat lângă pacienţii mei.

Gelu Popescu: Segmentul privat de asistenţă medicală funcţionează bine?

Dr. Alexandru Pesamosca: Partea particulară are alte valenţe. Rămâi ca la dentist când ţi se prezintă nota de plată. Plăteşti fiecare gest şi se face economie la sânge. Aşa a ajuns ca o operaţie de dificultate medie să coste 100.000 de de euro. Nu-ţi convine, te duci la stat. Diferenţa o fac banii. Sectorul privat încasează foarte mulţi bani şi nu-şi permite să nu-ţi ofere totul, fiindcă altfel nu te mai duci. Medici competenţi sunt peste tot, şi la stat, şi la privat. Vorbesc de cei care merită acest nume. Sunt unii care n-au mai pus mâna pe carte de la absolvire, fiindcă oricum primeau două sticle de ţuică.

Gelu Popescu: Doctorii sunt buni, miniştrii au fost buni şi totuşi sistemul e prost. E logic?

Dr. Alexandru Pesamosca: Miniştri de meserie nu avem, cei care sunt nu au puteri depline, iar bani nu sunt deloc, degeaba ni se flutură prin faţă tot felul de procente din buget. Sănătatea naţională suferă de sărăcie, nu de altceva. (Articol semnat Gelu Popescu – Interesul Public)