Adrian I al Romei

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 16 ianuarie 2013 16:53, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (→‎Contextul istoric: completări și ref.)
Salt la: navigare, căutare
La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Papa Adrian I al Romei
Papa Adrian I
Afiliere canonică
(jurisdicție) 		Biserica Romano-Catolică
Funcția episcopală
Reședință  Roma
Titlul   Episcop al Romei,
Papă al Romei
Formulă de adresare   Sanctitatea Sa
Perioada   772 - 795
Predecesor   Ștefan al IV-lea
Succesor   Leon al III-lea
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot  
Hirotonire episcopală   9 februarie 772
Episcopi consecratori  
Titluri precedente
(scaune episcopale)  
Alte funcții  
Date personale
Data nașterii   c. 700
Locul nașterii   Roma
Data morții   25 decembrie 795
Locul morții   Roma

Adrian I al Romei a fost Papă al Romei între anii 772-795, urmându-i lui Ștefan al IV-lea.

Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obţinut, prin concesiile făcute de către Carol cel Mare, recunoaşterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menţinut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.[1] Obţinând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reuşit să îndepărteze definitiv ameninţarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el şi-a manifestat independenţa faţă de Imperiul Roman de Răsărit.

Poziţia sa faţă de iconoclasm a fost foarte fermă, de condamnare a acestei erezii; această poziţie a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la Al Şaptelea Sinod Ecumenic, sinod convocat de Irina Împărăteasa la Niceea în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor.

Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea Sfinţilor Părinţi răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.

Pontificatul său, de peste douăzeci şi trei de ani, a fost cel mai lung, până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Viața

Adrian I s-a născut la Roma, într-o familie aristocrată. Data naşterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost în jurul anului 700.

Se cunosc puţine lucruri despre tinereţea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.

Adrian a intrat în rândurile clerului. Inteligent, pios şi caritabil, el a atras curând atenția papei Paul I (757-767), care l-a hirotonit subdiacon. A devenit apoi diacon, în timpul papei Ştefan al IV-lea (767-772).

Ascensiunea la scaunul episcopal al Romei

După moartea papei Ștefan al IV-lea (la 24 ianuarie 772), Adrian a fost ales episcop al Romei (papă) la 1 februarie 772.[2]

A fost consacrat la 9 februarie 772[3], devenind primul papă cu acest nume (au mai existat încă doi episcopi ai Romei cu numele Adrian, precum şi alţi trei papi cu acest nume ulterior Marii schisme).

Contextul istoric

Activitatea papei Adrian I s-a desfășurat pe fondul expansiunii francilor în Europa, în detrimentul Imperiului Roman de Răsărit și al regatului longobarzilor (lombarzilor) din Italia. Regele francilor, Carol I (viitorul împărat Carol cel Mare), profitând de conflictele teritoriale dintre papalitate și regatul longobard, și-a extins influența politică în Italia.

Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de Imperiul Roman de Răsărit, care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. Alarmat, Papa Ștefan al II-lea a apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa Ștefan al II-lea l-a încoronat în anul 751 pe Pepin ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de patrician al romanilor.[4]

Relaţiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

He served under Popes Paul I and Ștefan al IV-lea. He ascended to the papal cathedra on 1 februarie, 772 with the support of the Frankish party in Rome. Adrian's policies thereafter were determined generally by the Frankish alliance rather than by his relations with emperors of Constantinople.

Shortly after having become the Pope of Rome, the Byzantine territories of the Exarchate of Ravenna and the Duchy of Rome were invaded by the king of the Lombards, Desiderius. Answering Adrian's call for help, Charlemagne attacked the Lombard capital, Pavia. After taking Pavia, Charlemagne defeated Desiderius and took the title of King of the Lombards himself. Under the protection of the Frankish king, Adrian was able to add to the Duchy of Rome the territories and cities along the Adriatic Sea that came under his temporal control as the Papal States. With these successes, Pope Adrian celebrated by striking the earliest papal coin.

An iconodul, Pope Adrian faithfully upheld the veneration of images in the face of the position of Charlemagne and the bishops of France and yet still remained faithful to his alliance with Charlemagne and the Franks. Favoring the position of the eastern episcopi, he approved the decree of the Sinodul VII Ecumenic of Nicea held in 787 defending the veneration of images. To Charlemagne's objections set forth in his Libri Carolini, Adrian replied with a dignified and wordy letter (grandis et verbosa epistola).[5] Pope Adrian also vigorously opposed the erezie of Spanish Adopţionism, which proclaimed a doctrine of the dual sonship of Christ which was one of the few Christological errors that began in the West.

Ultimii ani

Papa Adrian I a murit în ziua de Crăciun (25 decembrie) a anului 795, la respectabila vârstă de 95 de ani. A fost înmormântat în bazilica Sf. Petru din Roma.

Implicarea în deciziile Sinodului al VII-lea ecumenic

Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului

Scrieri[6]

  • Capitula
  • Capitula [Notae Antonii Augustini Terraconensis Archiepiscopi]
  • Epistola Metrica Ad Carolum Regem
  • Epistolae
  • Vita Operaque [Ex Mansi]
  • Bulla Igitur Omnibus Sancte Dei
  • Capitula Angilramni

Note

  1. ↑ Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
  2. ↑ Encyclopaedia Britannica - Adrian I, accesat 21 decembrie 2012
  3. ↑ Claudio Pendina - Papii. Istorie şi secrete, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2003. ISBN 973-571-410-8
  4. ↑ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
  5. ↑ Gibbon, Edward. History of the Decline and Fall of the Roman Empire Vol. 5. Kessinger Publishing. 2004. ISBN 1-4191-2419-6. p 37.
  6. ↑ Documenta Catholica Omnia, accesat 18 decembrie 2012

Surse


Casetă de succesiune:
Adrian I al Romei
Precedat de:
Ștefan IV 		Papă al Romei
772-795 		Urmat de:
Leon III


Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Adrian_I_al_Romei&oldid=32285”