Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Modificări

Adrian I al Romei

11.906 octeți adăugați, 30 martie 2015 06:44
m
fără descrierea modificării
{{În cursArticol de calitate}}
{{Cutie Biografie Episcopi
| Nume = Papa Adrian I al Romei
| Locul morţii = Roma
|}}
'''Adrian I al Romei''' a fost [[Listă a episcopilor Romei|Papă Episcop al Romei]] ([[Papă]]) între anii 772-795, urmându-i lui [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]].
Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obţinutobținut, prin concesiile făcute de către Carol cel Mare, recunoaşterea recunoașterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menţinut menținut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.<ref>Edward Gibbon, ''Istoria declinului şi și a prăbuşirii prăbușirii imperiului roman'', Editura Minerva, BucureştiBucurești, 1976</ref> Obţinând Obținând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reuşit reușit să îndepărteze definitiv ameninţarea amenințarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el şiși-a manifestat independenţa faţă independența față de [[Imperiul Roman de Răsărit]].
Poziţia Poziția sa faţă față de [[iconoclasm]] a fost foarte fermă, de condamnare a acestei [[erezie|erezii]]; această poziţie poziție a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la [[Sinodul VII Ecumenic|Al Şaptelea Sinod Ecumenic]], sinod convocat de [[Irina Împărăteasa]] la [[Niceea]] în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (''proskynesis'') [[icoană|icoanelor]].
Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea [[Sfinţii PărinţiSfinții Părinți|Sfinţilor PărinţiSfinților Părinți]] răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.
Pontificatul său, de peste douăzeci şi și trei de ani, a fost cel mai lung, până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
==Viața==
Adrian I s-a născut la Roma, într-o familie aristocrată. Data naşterii nașterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost în jurul anului 700.
Se cunosc puţine puține lucruri despre tinereţea tinerețea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.
Adrian a intrat în rândurile [[cler]]ului. Inteligent, pios şi și caritabil, el a atras curând atenția papei Paul I (757-767), care l-a [[hirotonire|hirotonit]] [[subdiacon]]. A devenit apoi [[diacon]], în timpul papei [[Ştefan al IV-lea al Romei|Ştefan al IV-lea]] (767-772).
===Ascensiunea la scaunul episcopal al Romei===
După moartea papei [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]] (la 24 ianuarie 772), Adrian a fost ales [[episcop]] al Romei (papă) la 1 februarie 772.<ref>[http://www.britannica.com/EBchecked/topic/6493/Adrian-I Encyclopaedia Britannica - ''Adrian I''], accesat 21 decembrie 2012</ref>
A fost consacrat la 9 februarie 772<refname="Claudio Rendina">Claudio Pendina Rendina - ''Papii. Istorie şi și secrete'', Ed. BIC ALL, BucureştiBucurești, 2003, pp. 235-238. ISBN 973-571-410-8</ref>, devenind primul papă cu acest nume (au mai existat încă doi [[Listă a episcopilor Romei|episcopi ai Romei]] cu numele Adrian, precum şi alţi și alți trei papi cu acest nume ulterior [[Marea schismă|Marii schisme]]).
===Contextul istoric=== Activitatea papei Adrian I s-a desfășurat pe fondul expansiunii francilor în Europa, în detrimentul [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] și al regatului longobarzilor (lombarzilor) din Italia. Regele francilor, Carol I (viitorul împărat Carol cel Mare), profitând de conflictele teritoriale dintre papalitate și regatul longobard, și-a extins influența politică în Italia.
===Relaţiile cu Carol În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare; consolidarea Statului Pontifical===]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei.
Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de [[Imperiul Roman de Răsărit]], care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa [[Zaharia al Romei|Zaharia]] l-a încoronat în anul 751 pe Pepin ''cel Scurt'' ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de ''patrician al romanilor''.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref> Ceva mai târziu, în 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Mai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii, departe de a se recunoaște învinși, au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma, îndeosebi după urcarea pe tron a noului lor rege, Desiderius.
{{Traducere EN}}===Relațiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical===He served under Popes Paul I and [[Ştefan al IV-lea al RomeiImagine:Charlemagne_and_Pope_Adrian_I.jpg|thumb|right|290px|Ștefan al IVCarol cel Mare și Papa Adrian I -leaminiatură de epocă]]După urcarea pe tronul pontifical, Papa Adrian I i-a cerut în mod imperativ lui Carol cel Mare, urmașul lui Pepin și viitorul împărat, respectarea „Donației lui Pepin”. He ascended to the În martie 773, legatul papal [[cathedra]] on [[1 februarie]]trimis la curtea lui Carol i-a cerut acestuia, în numele lui Adrian I, 772 with the support of the Frankish party in Romesă pornească împotriva longobarzilor care amenințau Roma papală. Adrian's policies thereafter were determined generally by the Frankish alliance rather than by his relations with emperors of ConstantinopleCarol, deși reticent la început, a găsit în aceasta un bun motiv de a se răzbuna pe regele longobard Desiderius, care îi adăpostise la curtea sa pe cei doi fii ai lui Carloman, fratele decedat al lui Carol, care emiteau pretenții la tronul regatului francilor.<ref name="World History"/>
Shortly after having become the Pope of Rome, the Byzantine territories of the Exarchate of Ravenna and the Duchy of Rome were invaded by the king of the Lombards, DesideriusÎn primăvara anului 773 francii au trecut Munții Alpi și au intrat în Italia. Answering Adrian'Războiul s call for help-a prelungit până în vara anului 774, Charlemagne attacked the Lombard capital, Paviacând Carol cel Mare reușește să-l învingă decisiv pe regele longobarzilor. After taking Carol a fost încoronat la Paviaca rege al longobarzilor, Charlemagne defeated Desiderius and took the title of King of the Lombards himself. Under the protection of the Frankish kingrecunoscând suveranitatea papei; în schimb a confirmat teritoriul din jurul Romei (''Patrimonium Petri'') ca stat de sine stătător sub conducerea papală (''Stato Pontificio'', Adrian was able to add to the Duchy of Rome the territories and cities along the Adriatic Sea that came under his temporal control as the Papal States. With these successes, Pope Adrian celebrated by striking the earliest papal coinsau ''Stato de la Santa Chiesa'').
An [[iconodul]]În 781, Carol cel Mare a reconfirmat regiunile în care Papa ar fi suveran temporar; în afară de cele confirmate în 773, teritoriul a fost extins, incluzând fostele posesiuni bizantine Ravenna și Pentapolis, părți din Benevento, Toscana, Corsica, Lombardia, precum și alte câteva orașe italiene. Mici formațiuni statale longobarde, precum ducatele de Benevento și Spoleto, și-au continuat existența în centrul și sudul Italiei, dar francii dețineau practic hegemonia. Pentru a celebra aceste succese, Pope Adrian faithfully upheld the veneration of images in the face of the position of Charlemagne and the bishops of France and yet still remained faithful to his alliance with Charlemagne and the FranksI a emis o serie de monede, acestea fiind primele monede puse în circulație de suveranii pontifi. Favoring the position of the eastern [[episcop]]i  Relațiile politice ale papei Adrian cu Carol cel Mare au rămas strânse, he approved the decree of the chiar dacă pe plan religios au existat disensiuni între ei - îndeosebi în ceea ce privea aplicarea hotărârilor luate în 787 la [[Sinodul VII Ecumenic]] of de la [[NiceaNiceea]] held in 787 defending the veneration of images. To CharlemagneCarol, în calitatea sa de „'s objections set forth in his ''Libri CaroliniPatricius Romanorum'', Adrian replied with a dignified and wordy letter (''grandis et verbosa epistola'')încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii.<ref>GibbonAmestecurile sale și ale trimișilor săi l-au făcut pe Adrian I să protesteze de mai multe ori, Edward. ''History of the Decline and Fall of the Roman Empire Vol. 5''. Kessinger Publishing. 2004. ISBN 1dar aproape întotdeauna aceste proteste s-4191-2419-6. p 37au sfârșit cu o împăcare între cei doi.<ref name="Claudio Rendina"/ref> Pope Adrian also vigorously opposed the [[erezie]] of Spanish [[Adopţionism]], which proclaimed a doctrine of the dual sonship of Christ which was one of the few Christological errors that began in the West.
===Ultimii ani===
În timpul lungului său pontificat, Adrian I a manifestat un interes activ față de aspectele edilitare ale Romei. Datorită numeroaselor lucrări de construcție dar și de refacere a unor biserici mai vechi, se poate vorbi de o adevărată „Romă a lui Adrian I”. Au fost refăcute digurile râului Tibru (după inundațiile din anul 791) și fost întărite zidurile cetății. Importantă a fost și repararea apeductelor romane, obținându-se o distribuire mai rațională a apei între diferitele zone ale orașului.<ref name="Claudio Rendina"/>
 
Papa Adrian I a murit în ziua de [[Crăciun]] ([[25 decembrie]]) a anului 795, la respectabila vârstă de 95 de ani. A fost [[Înmormântare|înmormântat]] în bazilica Sf. Petru din Roma.
==Implicarea în deciziile Sinodului al VII-lea ecumenic Ecumenic ==[[Image:Icons restoration.jpg|right|frame|Restabilirea cultului sfintelor icoane: împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I și alți sfinți părinți care au luat parte la sinod]]Cel mai important eveniment religios din timpul pontificatului lui Adrian I al Romei a fost [[Sinodul VII Ecumenic|al VII-lea Sinod Ecumenic]], care a avut loc la [[Niceea]] în anul 787. [[Imperiul Roman de Răsărit]] era zguduit de [[Iconoclasm|criza iconoclastă]], care începuse încă din timpul împăratului Leon al III-lea ''Isaurianul'' (717-741). Acesta dăduse, în anul 726, un edict împotriva sfintelor [[Icoană|icoane]]; un alt edict, și mai dur, din anul 730, prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci și a sfintelor [[moaște]]. Creștinii [[iconodul]]i s-au opus cu tărie acestor edicte; cei mai iluștri [[teolog]]i și [[episcop]]i dintre aceștia au fost Sf. [[Ioan Damaschin]], Sf. [[Teodor Studitul]], Patriarhul [[Gherman I al Constantinopolului]] și Papa [[Grigorie al III-lea al Romei]]. La inițiativa Drept-credincioasei împărătese [[Irina Împărăteasa|Irina]] (care era iconodulă) a fost convocat un [[Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea între [[24 septembrie]] și [[13 octombrie]] 787 (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de „Al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea”). La sinod au participat 350 de episcopi ortodocși (în final numărul acestora crescând până la 367), lucrările fiind prezidate de Sf. [[Tarasie al Constantinopolului|Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul. Respectând tradiția episcopilor Romei de a nu participa în persoană la sinoadele ecumenice, Adrian I și-a trimis reprezentanți la Niceea. Conform mandatului primit, aceștia au susținut condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] și restabilirea cultului sfintelor icoane. În final, sinodul a condamnat iconoclasmul ca fiind o [[erezie]] și a restabilit cultul sfintelor icoane.<ref>[http://oce.catholic.com/index.php?title=Pope_Adrian_I The Original Catholic Encyclopedia - ''Pope Adrian I''], accesat 20 martie 2013</ref> Papa Adrian I a avut însă mari probleme în a face respectate hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea în [[eparhie|eparhiile apusene]] care se aflau sub autoritatea sa. Carol cel Mare, din motive în primul rând politice (rivalitatea cu [[Imperiul Roman de Răsărit]]), nu era de acord în totalitate cu deciziile sinodale din 787, instigându-i la nerespectarea acestor decizii pe episcopii din teritoriile ocupate de franci. La obiecțiile lui Carol cel Mare, exprimate în ''Libri Carolini'', Adrian a răspuns cu o scrisoare demnă și prolixă (''grandis et verbosa epistola'') prin care își argumenta poziția sa iconodulă și cerea cu fermitate respectarea deciziilor luate la Sinodul Ecumenic din 787.<ref>Edward Gibbon, ''History of the Decline and Fall of the Roman Empire'', Vol. 5, Kessinger Publishing, 2004, p. 37. ISBN 1-4191-2419-6</ref> ==Relațiile cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului==În anul 794 Carol cel Mare a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main la care au participat episcopi din apusul Europei, atât din teritoriile controlate de franci, cât și din alte zone, ca Britania etc. Au participat, de asemenea, și trimiși ai Papei Adrian. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului franc de învățăturile apostolice și patristice ale Ortodoxiei. Printre altele, la acest sinod au fost respinse unele dintre hotărârile luate la [[Sinodul VII Ecumenic|cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic]] (în principal datorită traducerii greșite în limba latină), iar în [[Crez]] a fost introdus articolul ''[[Filioque]]''. Problema traducerii defectuoase din limba greacă în latină a hotărârilor luate la Sinodul VII Ecumenic, traducere făcută din porunca lui Adrian I, a constat îndeosebi din faptul că grecescul προσκύνήσις, care înseamnă ''venerație'', fost tradus în latinește prin ''adorație'', ca și cum acel sinod ar fi definit ''adorarea'' icoanelor și nu cinstirea, venerarea, acestora. Din inițiativa și sub controlul regelui Carol cel Mare, un grup de teologi apuseni a compus o detaliată și polemică ''refutatio'' (respingere) a tot ceea ce li se părea mai puțin favorabil din actele sinodale; această ''refutatio'' a fost publicată și este cunoscută sub numele de „''Libri Carolini''”. În ''Libri Carolini'' era combătută cu sarcasm decizia [[Sinodul VII Ecumenic|sinodului al doilea de la Niceea]], fiind refuzată „adorarea” icoanelor, care ar fi trebuit să servească doar la împodobirea bisericilor. Făcând după respectivele documentele un rezumat, Carol cel Mare i l-a trimis lui Adrian pentru ca aceste sa-l aprobe și să recunoască nulitatea sinodului de la Niceea. Adrian I a luat apărarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic și i-a furnizat regelui franc toate explicațiile necesare – a făcut-o cu o erudiție remarcabilă.<ref>Jacques Paul Migne, ''Patrologiae Cursus Completus. Series Latina''. pp. 1247–1292 ([http://books.google.ro/books?id=X4HYAAAAMAAJ&pg=PA13&hl=ro&source=gbs_selected_pages&cad=3#v=onepage&q&f=false online])</ref> El a refuzat anularea deciziilor sinodului și a răspuns cu calm și fermitate că la Niceea nu fusese aprobat nimic anormal, ci se aplanase o mai veche controversă (cea a iconoclasmului) care separa cele două Biserici. Se pare însă că aceste explicații au ajuns prea târziu pentru a mai împiedica sinodul de la Frankfurt (794) să respingă o parte din hotărârile Sinodului VII Ecumenic ca și cum ar fi susținut adorarea icoanelor. Acest sinod de la Frankfurt pe Main a acutizat tensiunile deja existente dintre [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană. Aceste tensiuni aveau atât motive dogmatice (''Filioque'', practica utilizării ''azimei'' la [[euharistie]] în Biserica Apuseană etc.), cât și, mai ales, motive politice. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”).
==Relaţiile Pe lângă aceste contradicții teologice, relațiile papei Adrian I cu [[Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului==]] au fost însă marcate și de dispute [[Jurisdicție|jurisdicționale]]. După ce [[Imperiul Roman de Răsărit]] pierduse mare parte din teritoriile ce alcătuiau în secolele VI-VIII Exarhatul de Ravenna, cucerite de longobarzi și, ulterior, de franci, episcopii din exarhat depindeau (cel puțin teoretic) tot de Patriarhia Constantinopolului. După ce însă regele franc Pepin ''cel Scurt'' i-a donat papei Ștefan al III-lea o parte din teritoriile fostului Exarhat de Ravenna, cucerite de la longobarzi, episcopii Romei (papii) au emis pretenția ca episcopii din exarhat să le fie strict subordonați pe plan jurisdicțional, ceea ce a atras inevitabil conflictul cu patriarhii Constantinopolului. O parte din episcopatele fostului Exarhat de Ravenna au reușit totuși să dezvolte tradiții de putere seculară locală și de independență față de Roma (îndeosebi cele ce se aflau în sudul Italiei, în ''Catepanatul de Italia''<ref>Catepanatul de Italia (în greacă, κατεπανίκιον Ἰταλίας) a fost o provincie (themă) a Imperiului Bizantin, cuprinzând Italia continentală aflată la sud de o linie trasată de la Monte Gargano până la golful din dreptul orașului Salerno. De asemenea, Amalfi și Neapole, deși situate la nord de această linie, se supuneau Constantinopolului, prin intermediul catepanului.</ref>, condus de la Bari de către guvernatori bizantini).
==Scrieri==De la Adrian I al Romei s-au păstrat următoarele scrieri<ref>[http://www.documentacatholicaomnia.eu/01_01_0772-0795-_Hadrianus_I.html Documenta Catholica Omnia], accesat 18 decembrie 2012</ref>==:
* ''Capitula''
* ''Capitula'' [(''Notae Antonii Augustini Terraconensis Archiepiscopi]'')
* ''Epistola Metrica Ad Carolum Regem''
* ''Epistolae''
[[Categorie:Episcopi]]
[[Categorie:Papi ai Romei]]
[[Categorie:Articole de calitate]]
[[en:Adrian I of Rome]]
14.992 de modificări