Adrian I al Romei: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(→‎Contextul istoric: completări)
(→‎Contextul istoric)
Linia 47: Linia 47:
 
În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei.
 
În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei.
  
−
Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de [[Imperiul Roman de Răsărit]], care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa [[Zaharia al Romei|Zaharia]] l-a încoronat în anul 751 pe Pepin ''cel Scurt'' ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de ''patrician al romanilor''.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref> Ceva mai târziu, în 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Mai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii fiind departe de a se recunoaște învinși au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma.
+
Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de [[Imperiul Roman de Răsărit]], care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa [[Zaharia al Romei|Zaharia]] l-a încoronat în anul 751 pe Pepin ''cel Scurt'' ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de ''patrician al romanilor''.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref> Ceva mai târziu, în 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Mai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii, departe de a se recunoaște învinși, au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma, îndeosebi după urcarea pe tron a noului lor rege, Desiderius.
  
 
===Relaţiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical===
 
===Relaţiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical===

Versiunea de la data 31 ianuarie 2013 16:28

La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Papa Adrian I al Romei
Papa Adrian I
Afiliere canonică
(jurisdicție) 		Biserica Romano-Catolică
Funcția episcopală
Reședință  Roma
Titlul   Episcop al Romei,
Papă al Romei
Formulă de adresare   Sanctitatea Sa
Perioada   772 - 795
Predecesor   Ștefan al IV-lea
Succesor   Leon al III-lea
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot  
Hirotonire episcopală   9 februarie 772
Episcopi consecratori  
Titluri precedente
(scaune episcopale)  
Alte funcții  
Date personale
Data nașterii   c. 700
Locul nașterii   Roma
Data morții   25 decembrie 795
Locul morții   Roma

Adrian I al Romei a fost Papă al Romei între anii 772-795, urmându-i lui Ștefan al IV-lea.

Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obţinut, prin concesiile făcute de către Carol cel Mare, recunoaşterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menţinut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.[1] Obţinând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reuşit să îndepărteze definitiv ameninţarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el şi-a manifestat independenţa faţă de Imperiul Roman de Răsărit.

Poziţia sa faţă de iconoclasm a fost foarte fermă, de condamnare a acestei erezii; această poziţie a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la Al Şaptelea Sinod Ecumenic, sinod convocat de Irina Împărăteasa la Niceea în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor.

Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea Sfinţilor Părinţi răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.

Pontificatul său, de peste douăzeci şi trei de ani, a fost cel mai lung, până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Viața

Adrian I s-a născut la Roma, într-o familie aristocrată. Data naşterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost în jurul anului 700.

Se cunosc puţine lucruri despre tinereţea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.

Adrian a intrat în rândurile clerului. Inteligent, pios şi caritabil, el a atras curând atenția papei Paul I (757-767), care l-a hirotonit subdiacon. A devenit apoi diacon, în timpul papei Ştefan al IV-lea (767-772).

Ascensiunea la scaunul episcopal al Romei

După moartea papei Ștefan al IV-lea (la 24 ianuarie 772), Adrian a fost ales episcop al Romei (papă) la 1 februarie 772.[2]

A fost consacrat la 9 februarie 772[3], devenind primul papă cu acest nume (au mai existat încă doi episcopi ai Romei cu numele Adrian, precum şi alţi trei papi cu acest nume ulterior Marii schisme).

Contextul istoric

Activitatea papei Adrian I s-a desfășurat pe fondul expansiunii francilor în Europa, în detrimentul Imperiului Roman de Răsărit și al regatului longobarzilor (lombarzilor) din Italia. Regele francilor, Carol I (viitorul împărat Carol cel Mare), profitând de conflictele teritoriale dintre papalitate și regatul longobard, și-a extins influența politică în Italia.

În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei.

Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de Imperiul Roman de Răsărit, care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa Zaharia l-a încoronat în anul 751 pe Pepin cel Scurt ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de patrician al romanilor.[4] Ceva mai târziu, în 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Mai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii, departe de a se recunoaște învinși, au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma, îndeosebi după urcarea pe tron a noului lor rege, Desiderius.

Relaţiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical

Ultimii ani

Papa Adrian I a murit în ziua de Crăciun (25 decembrie) a anului 795, la respectabila vârstă de 95 de ani. A fost înmormântat în bazilica Sf. Petru din Roma.

Implicarea în deciziile Sinodului al VII-lea ecumenic

Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului

Scrieri[5]

  • Capitula
  • Capitula [Notae Antonii Augustini Terraconensis Archiepiscopi]
  • Epistola Metrica Ad Carolum Regem
  • Epistolae
  • Vita Operaque [Ex Mansi]
  • Bulla Igitur Omnibus Sancte Dei
  • Capitula Angilramni

Note

  1. ↑ Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
  2. ↑ Encyclopaedia Britannica - Adrian I, accesat 21 decembrie 2012
  3. ↑ Claudio Pendina - Papii. Istorie şi secrete, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2003. ISBN 973-571-410-8
  4. ↑ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
  5. ↑ Documenta Catholica Omnia, accesat 18 decembrie 2012

Surse


Casetă de succesiune:
Adrian I al Romei
Precedat de:
Ștefan IV 		Papă al Romei
772-795 		Urmat de:
Leon III


Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Adrian_I_al_Romei&oldid=32381”