Adrian și Natalia: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Martiriul: leg. int.)
m (Unele clarificări istorice: typo)
Linia 20: Linia 20:
 
În scrierea sa din [[Sinaxar]] despre Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia, autorul (Sfântul [[Nicodim Aghioritul]]) s-a bazat  pe un manuscris grecesc aflat în [[Mănăstire]]a ''Marea Lavră'' de la [[Muntele Athos]]. El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.  
 
În scrierea sa din [[Sinaxar]] despre Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia, autorul (Sfântul [[Nicodim Aghioritul]]) s-a bazat  pe un manuscris grecesc aflat în [[Mănăstire]]a ''Marea Lavră'' de la [[Muntele Athos]]. El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.  
  
Dar identificarea şi cronologia prezintă unele dificultăţi. În primul rând, deşi avuseseră loc hărţuiri şi persecuţii împotriva de creştinilor şi mai devreme, ''Marea Persecuţie'' nu a început până în anul 303. În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la [[Nicomidia]], în Asia Mică -  în acest caz, probabil că fost responsabil a fost împăratul (''Cezarul'') din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (''Augustus'') Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeaşi perioadă a ''Tetrarhiei''. În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de ''Cezar'' la acela de ''Augustus'' atunci când Diocleţian a abdicat în anul 305. Este, totuşi posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit ''Cezar'' în 293, apoi a căzut în dizgraţie după eşecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Diocleţian i-a conferit din nou titlul de ''Cezar''. În acest caz, termenul de " a doua sa domnie", menţionat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor. Influenţa sa asupra lui cu Diocleţian se ştie că a crescut, şi este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creştini încă din 298.
+
Dar identificarea şi cronologia prezintă unele dificultăţi. În primul rând, deşi avuseseră loc hărţuiri şi persecuţii împotriva de creştinilor şi mai devreme, ''Marea Persecuţie'' nu a început până în anul 303. În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la [[Nicomidia]], în Asia Mică -  în acest caz, probabil că fost responsabil a fost împăratul (''Cezarul'') din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (''Augustus'') Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeaşi perioadă a ''Tetrarhiei''. În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de ''Cezar'' la acela de ''Augustus'' atunci când Diocleţian a abdicat în anul 305. Este, totuşi posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit ''Cezar'' în 293, apoi a căzut în dizgraţie după eşecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Diocleţian i-a conferit din nou titlul de ''Cezar''. În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menţionat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor. Influenţa sa asupra lui cu Diocleţian se ştie că a crescut, şi este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creştini încă din 298.
  
Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea "Marii Persecuţii", aşa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât şi în 306.
+
Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea „Marii Persecuţii”, aşa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât şi în 306.
  
 
==Imnografie==
 
==Imnografie==

Versiunea de la data 26 august 2012 12:03

LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Sfinţii mucenici Adrian şi soţia sa Natalia

Sfinţii mucenici Adrian şi soţia sa Natalia au trăit în Nicomidia (Asia Mică); ei şi-au dat viaţa pentru credinţa creştină la începutul secolului al IV-lea. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 26 august.

Martiriul

Adrian (latin. Hadrianus) după o carieră militară de succes, a ajuns să facă parte din Garda Herculiană a împăratului roman Galerius Maximianus (305-311).

La începutul secolului al IV-lea, împăratul Diocleţian reformase imperiul instaurând tetrarhia (cei patru tetrarhi fiind Diocleţian insuşi, Maximian, Galerius Maximianus şi Constantin Chlorus - tatăl Sfântului Constantin cel Mare). Bucurându-se de mare încredere în faţa lui Diocleţian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perşilor, Galerius Maximianus l-a determinat pe acesta să promulge o serie de 4 edicte (decrete) împotriva creştinilor în anii 303-304, edicte care au declanşat cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii.

După ce a început această mare persecuţie împotriva creştinilor, Adrian a întâlnit un grup de martiri în lanţuri (23 la număr, se spune în Minei; 33 conform altor surse ) şi i-a întrebat cum de pot îndura astfel de chinuri doar pentru credinţa lor. Ei au răspuns că ei suferă pentru a câştiga lucrurile bune pregătite de Dumnezeu pentru cei care au suferit de dragul Lui: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit; aşa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9). Auzind aceste cuvinte, Adrian a fost cuprins de harul divin şi a spus oficialilor romani prezenţi acolo să scrie şi numele său pe lista acelor martiri, fiind arestat pe loc. Când soţia sa, Natalia, a auzit că Adrian a fost închis la un loc cu ceilalţi martiri, s-a dus în fugă la temniţă. Ea era născută din părinţi creştini, dar se temea să mărturisească cuiva credinţa sa în Hristos, văzând cumplita prigonire ce se facea creştinilor de către păgâni. După ce a auzit că soţul ei a crezut în Hristos şi că s-a alăturat sfinţilor mucenici, a avut şi ea îndrăzneala să arate că este creştină. Natalia, intrând în temniţă, a căzut la picioarele bărbatului său şi i-a sărutat lanţurile cu care acesta era legat; după care, implorându-i pe ceilalţi martiri să se roage lui Dumnezeu şi pentru soţul ei, s-a întors acasă, aşa cum îi ceruse Adrian.

Chiar înainte de ziua stabilită pentru martiriu, Adrian a mituit gărzile ca să-l elibereze temporar şi s-a dus acasă, pentru a-i spune Nataliei că a sosit momentul final şi a-şi lua rămas bun de la ea. Când l-a văzut venind, Natalia a presupus că el l-a negat pe Hristos şi astfel a fost eliberat - ea a refuzat să-i deschidă uşa, mustrându-l că a fost un laş. Când a aflat în cele din urmă adevărata natură a eliberării sale temporare, ea şi-a schimbat tonul, încurajându-l pe Adrian şi însoţindu-l la tribunalul imperial.

Când Adrian a apărut în faţa împăratului şi a mărturisit din nou pe Hristos ca fiind Dumnezeu cel adevărat, chinuitorii săi l-au întins cu faţa în jos şi l-au bătut cu toiegele. Apoi, întorcându-l cu faţa în sus, l-au bătut şi peste pântece, încât i se vedeau măruntaiele. Mucenicul, când pătimea acestea, avea doar de 28 de ani. I-au fost apoi retezate mâinile şi picioarele, iar în final a fost decapitat. Aceleaşi chinuri le-au suferit şi ceilalţi 23 sfinţi mucenici care erau împreună cu el.

După ce sfinţii mucenici şi-au dat sfârşitul, urma ca trupurile lor să fie mistuite prin foc. Natalia a reuşit totuşi să ia una din mâinile soţului ei, ascunzând-o în sân. Dar şi alte moaşte ale acestor sfinţi mucenici au fost salvate, deoarece focul a fost stins de o ploaie mare şi grea, care a început să cadă ca din senin, iar un credincios creştin, numit Eusebie, a luat aceste moaşte şi punându-le într-o navă mică (caic) le-a dus pentru înmormântare la Arghiropolis, un mic oraş din apropierea Bizanţului. Ulterior, Natalia a ajuns şi ea acolo; după ce şi-a dat sufletul la Dumnezeu, a fost şi ea îngropată lânga moaştele cele muceniceşti.

Unele clarificări istorice

În scrierea sa din Sinaxar despre Sfinţii mucenici Adrian şi Natalia, autorul (Sfântul Nicodim Aghioritul) s-a bazat pe un manuscris grecesc aflat în Mănăstirea Marea Lavră de la Muntele Athos. El a plasat martiriul în anul 298, atribuindu-l împăratului Maximianus, în a doua sa domnie.

Dar identificarea şi cronologia prezintă unele dificultăţi. În primul rând, deşi avuseseră loc hărţuiri şi persecuţii împotriva de creştinilor şi mai devreme, Marea Persecuţie nu a început până în anul 303. În al doilea rând, martiriul se spune că a avut loc la Nicomidia, în Asia Mică - în acest caz, probabil că fost responsabil a fost împăratul (Cezarul) din Răsărit, Gaius Galerius Valerius Maximianus, iar nu împăratul (Augustus) Marcus Aurelius Valerius Maximianus, care stăpânea partea de Apus a Imperiului Roman în aceeaşi perioadă a Tetrarhiei. În al treilea rând, Sfântul Nicodim spune că martiriul a avut loc în a doua sa domnie a lui Maximian, ceea ce ar putea însemna că este vorba despre Galerius, după ce acesta a fost promovat de la rangul de Cezar la acela de Augustus atunci când Diocleţian a abdicat în anul 305. Este, totuşi posibil ca datarea martiriului în anul 298 să fie corectă: Galerius a fost numit Cezar în 293, apoi a căzut în dizgraţie după eşecul său într-o campanie împotriva sasanizilor la frontiera de est a Imperiului, iar mai târziu, după o altă campanie împotriva sasanizilor, de această dată victorioasă (297), Diocleţian i-a conferit din nou titlul de Cezar. În acest caz, termenul de „a doua sa domnie”, menţionat de către Sfântul Nicodim, s-ar referi la această revenire a lui Galerius după triumful lui asupra sasanizilor. Influenţa sa asupra lui cu Diocleţian se ştie că a crescut, şi este posibil ca Galerius să fi început să-i persecute foarte tare pe creştini încă din 298.

Oricum, fie că martiriul Sfântului mucenic Adrian a avut loc în anul 298, fie în 306 (după începerea „Marii Persecuţii”, aşa cum precizează sursele catolice), acest martiriu a fost ordonat de către Galerius Maximianus, Nicomidia fiind sub stăpânirea sa atât în 298, cât şi în 306.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Credinţa cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o şi, urmând Stăpânului, te-ai îmbogăţit cu darurile cele dumnezeieşti. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Dumnezeieştile cuvinte ale femeii tale cea cugetătoare de Dumnezeu în inimă punându-le, Adriane, Mucenice al lui Hristos, la chinuri ai alergat, împreună cu soţia ta cunună luând.

Din Acatistul Sfinţilor Adrian şi Natalia:

Condacul 1

Aleşilor slujitori ai lui Dumnezeu şi prealăudaţi mucenici ai lui Hristos,
pentru iubirea Lui aţi dispreţuit deşertăciunea lumească, punându-vă viaţa ca o jertfă curată,
dorind să primiţi mai degrabă chinuri, decât să vă lepădaţi de Dumnezeul cel adevărat,
cu dragoste vă lăudăm sfinţilor Adrian şi Natalie.
Deci, ca cei ce staţi lângă Tronul cel de har al Domnului desfătându-vă,
rugaţi-vă pentru cei ce cu credinţă şi evlavie vă implorăm, şi cu mulţumire vă cântăm aşa:
Bucuraţi-vă sfinţilor Adrian şi Natalie, prelăudaţi şi neînvinşi mucenici ai lui Hristos.

Condacul al 13-lea

O, sfinţilor mucenici ai lui Hristos, Adrian şi Natalie,
fericiţi soţi şi purtători de chinuri străluciţi.
Auziţi-ne pe noi cei ce ne rugăm cu lacrimi, venind la biserică,
rugaţi-L pe Stăpânul cel milostiv, Domnul nostru Iisus Hristos, să ne dăruiască noua tuturora
pace în familie, sănătate trupească şi sufletească, mântuirea sufletului,
ca întotdeauna să-l cântăm Lui: Aliluia.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Adrian se zugrăveşte sub chipul unui tânăr cu început de barbă. Atât el, cât şi Sf. Natalia, se zugrăvesc după chipul sfinţilor mucenici, purtând în mână o cruce. Atunci când se zugrăveşte mucenicia lor, Dionisie arată că Sf. Adrian se săvârşeşte tăindu-i-se mâinile şi picioarele, iar Sf. Natalia se săvârşeşte după ce călăul îi taie picioarele.[1]

Surse

Note

  1. Dionisie din Furna - Erminia picturii bizantine, editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 212, ISBN 973-99692-0-8

Legături externe