Acrivie

Acrivia (gr. akriveia = exactitate) este aplicarea strictă a canoanelor în cazuri în care doctrina şi tradiţia Bisericii trebuie să fie respectate cu rigoare. Încă din primele secole s-au ivit situaţii în care autoritatea bisericească a fost nevoită să practice un rigorism dogmatic care a dus la excluderea membrilor căzuţi în erezie (anatematizare, excomunicare). În practica bisericească acrivia se referă la validitatea şi aplicarea canoanelor, ca parte a tradiţiei permanente. De asemenea, în cursul istoriei, austeritatea aceasta canonică exagerată — care ar pune în pericol însăşi mântuirea în cazuri personale, sau deschiderea misionară şi ospitalitatea pastorală a Bisericii — a alternat cu iconomia. Acrivia şi iconomia sînt două modalităţi principale de care Biserica dispune în exercitarea autorităţii sale canonice. În dialogul ecumenic, acrivia şi iconomia au fost menţionate ca două atitudini posibile faţă de validitatea Sfintelor Taine, în special a hirotoniei, în afară de limitele canonice ale Bisericii.

Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381) reluat şi completat de canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic (Constantinopol, 680—681), menţionează două categorii de eretici şi schismatici, faţă de care Biserica procedează diferit când este vorba de primirea lor la Ortodoxie : unii sunt acceptaţi ca botezaţi valid, prin repudierea în scris (libelli) a ereziei lor şi prin săvârşirea Tainei mirungerii (arieni, macedoneni, sabatieni, novaţieni, tetradiţi, apolinarieni, eutihieni, dioscoriţi, severieni) ; alţii sînt primiţi ca nebotezaţi, urmând să fie apoi catehizaţi, exorcizaţi şi în fine «iluminaţi» (eunomieni, montanişti, sabelieni, manihei, valentinieni, marcioniţi). Criteriul acestei analize a fost regula de credinţă apostolică sau Ortodoxia, de la care nu există dispensă.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Adorare”