Ștefan cel Mare și Sfânt

Acest articol sau paragraf este o ciornă.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc pentru a-l transforma într-un articol adevărat.

Icoana Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504. A avut o domnie de 47 de ani. A ridicat multe biserici şi mănăstiri şi a fost unul dintre apărătorii creştinătăţii împotriva invaziei otomane. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.

Viaţa

Binecredinciosul Ştefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiţiei în localitatea Borzeşti, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Muşatinilor şi al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).

Instalarea pe tron

Portretul Binecredinciosului Ştefan pe Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (considerat a fi cea mai fidelă reprezentare a chipului domnitorului)

Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova şi probabil cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti şi îl înfrânge pe Petru Aron la Doljeşti şi Orbic, fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptăţii, de adunarea boierilor şi ostaşilor şi târgoveţilor, în frunte cu mitropolitul Teoctist. A domnit vreme de patruzeci şi şapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti, după cea a lui Carol I (1866-1914).

Politica externă

În politica externă, Ştefan a urmat o politică a echilibrului de forţe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia şi Ungaria), încercând în acelaşi timp să consolideze statutul şi rolul politic şi economic al Moldovei pe plan regional.

Astfel, Ştefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul. În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase iniţial acolo şi care ulterior s-a retras în Ungaria.

Aceasta a adus Moldova şi Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467. Ştefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetăţile de la Marea Neagră care funcţionau ca noduri esenţiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice şi care aparţinea atunci Ungariei, cetate pe care o cucereşte în 1465. În 1467, o expediţie a regelui Ungariei, Matiaş Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia la Baia. Ostilităţile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins şi ucis.

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare

Între 1470-1473, Ştefan pregăteşte ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceştia cu Basarab Laiotă, un pretendent susţinut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Ţepeluş. În aceeaşi perioadă se pun bazele unei alianţe între Moldova şi Ungaria, Ştefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei. În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediţie punitivă împotriva lui Ştefan, sub conducerea lui Suleiman Paşa, beglerbegul Rumeliei. Trupele otomane sunt înfrânte zdrobitor pe 10 ianuarie 1475 în lupta de la Podul Înalt, pe un teren mlăştinos din apropiere de Vaslui. Aşteptându-se la represalii, Ştefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană. Primeşte scrisori laudative de la Papa Sixtus al IV-lea, din partea Republicii veneţiene şi promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere. Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră şi principatul independent al Mangopului, din Crimeea. Sultanul însuşi a preluat comanda trupelor într-o nouă expediţie lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei. Datorită disproporţiei mari dintre trupele otomane şi cele moldovene, oastea lui Ştefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476. Otomanii nu reuşesc să cucerească însă Suceava, Neamţul şi Hotinul, iar domnul Moldovei reuşeşte să taie posibilităţile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oştilor otomane şi continuă luptele de hărţuială. În acest timp Ungaria pregăteşte trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda. Epuizată şi ameninţată de confruntarea cu o nouă armată, oştirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obţinut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ştefan îşi păstrează tronul. În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene şi maghiare îl reinstalează pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş, care a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a altor doi pretendenţi, care însă au trecut de partea turcilor.

În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman. În 1484, otomanii au atacat Chilia şi Cetatea Albă, cetăţile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei şi puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice. Ştefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat. Cetăţile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eşuat.

Ca urmare, domnul moldovean a renunţat la alianţa cu Ungaria şi s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă. A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal. Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485. În timp ce domnul era plecat din ţară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent. Ştefan se întoarce în Moldova cu oastea sa şi sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turceşti se retrag şi sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia, iar pretendentul este ucis un an mai târziu, în lupta de la Scheia. Polonii încheie însă pace cu otomanii , ceea ce îl face pe Domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă castelul Ciceu şi Cetatea de Baltă.

După 1486, domnul avea să facă şi el pace cu Imperiul Otoman şi a acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat. După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl aşeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ştefan, pe fratele său Sigismund. Eşuând să îl atragă pe Ştefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediţie militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor. Trupele polone nu reuşesc să cucerească Suceava şi, ca urmare a hărţuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistiţiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră. Polonii nu au respectat însă prevederile armistiţiului, ci au urmat un alt drum, suferind o mare înfrângere din partea oştirii lui Ştefan la Codrii Cosminului. După înfrângerea polonilor, Ştefan lansează în Polonia o expediţie punitivă, în coordonare cu otomanii. Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta şi-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianţei cu Ungaria.

Alianţele matrimoniale

În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea şi respectiv consolidarea influenţei sale în zona Mării Negre, Ştefan a contractat o serie de alianţe matrimoniale. S-a căsătorit mai întâi (1463)cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea la consolidarea alianţei moldo-polone. Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) şi a Elenei, care avea să fie ea însăşi măritată (1483) cu fiul ţarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ştefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviţi şi polonezi. Soţul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena şi fiul ei au fost marginalizaţi şi în cele din urmă ucişi de a doua soţie a lui Ivan al III-lea şi de fiul acesteia.

Maria de Mangop (+1477), fragment din acoperământul de mormânt de la Mănăstirea Putna

În 1472, în pregătirea alianţei antiotomane, Ştefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476. Maria a fost mama lui Petru , precum şi a lui Bogdan şi Iliaş (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supravieţuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.

Înainte de anul 1480, Ştefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmaşul lui Ştefan la tron (1504-1517), şi i-a supravieţuit până în 1511.

Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil şi un fiu nelegitim, Petru Rareş (domn al Moldovei între 1527-1538 şi 1541-1546) şi poate un al doilea, Ştefan (viitorul domn Ştefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuşi nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).

Ştefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 şi Maria, care a trecut la Domnul în 1518.

Ctitor şi binefăcător al Bisericii

Dreptcredinciosul Ştefan este cunoscut şi pentru ctitorirea şi înzestrarea a zeci de biserici şi mănăstiri din Moldova şi de dincolo de hotarele acesteia. Potrivit tradiţiei, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate. Campania de construcţie şi reconstrucţie de biserici şi mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani

Mănăstiri înzestrate

Astfel, el a început prin a înzestra cu danii şi privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintaşii săi. Astfel, el a făcut şi confirmat Mănăstirii Moldoviţa, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu peşte, prisăci şi o serie de privilegii comerciale. Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit şi ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoţilor din satele închinate mănăstirii. Domnul a confirmat şi privilegiile şi daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum şi pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstireşti de aici fiind scutiţi de toate obligaţiile faţă de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăşi a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria lui. A mai înzestrat şi mica mănăstire de la Iţcani, de lângă Suceava.

Nou ctitor la mănăstiri şi biserici mai vechi

La mănăstirea Neamţ, ctitorită de Petru I Muşat (1375-1391) şi devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii şi privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.

Mănăstirea Bistriţa, ctitoria şi locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun şi, poate, şi a fiului cel mare al lui Ştefan, Alexandru (+1496) a primit şi ea danii şi privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme. Domnitorul a zidit aici o clopotniţă cu paraclis în anii 1496-1497. A înzestrat şi mănăstirile de pe râul Dobrovăţ, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) şi o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există şi astăzi. Mănăstirea suferit o perioadă de declin în sec. XIX, după secularizarea averilor mănăstireşti şi mai târziu a foost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugăriţe, apoi, din 1992, de călugări.

Ziditor de noi mănăstiri şi biserici

Mormântul dreptcredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt (Mănăstirea Putna)

Lespedea de mormânt a lui Ştefan cel Mare

Prima şi cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ştefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetăţii Chilia, şi sfinţită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinţi împotriva tătarilor. Menită să fie locul de îngropare al domnului şi al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii şi danii şi sfinţită cu mare fast. La Putna aveau să fie îngropaţi Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului (+1477) şi cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) şi Petru (+1480), domnul Ştefan însuşi (+1504), doamna Maria Voichiţa (+1511), ultima soţie a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ştefan pe nume Maria (+1518), Ştefăniţă Vodă (+1527) prima soţie a lui Petru Rareş, doamna Maria (+1529), precum şi Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.

O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ştefan a fost Mănăstirea Voroneţ, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a şi înzestrat-o.

În Ţara de Jos, în zona Buhuşilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate şi prisăci şi i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă. A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.

Domnul a zidit în Moldova şi mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuţi în 1487, şi a început construirea unei biserici la Pătrăuţi (iniţial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în acelaşi timp. În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost iniţial mănăstire de călugări). În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475. În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc. În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzeşti. În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi şi biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi. În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 şi în acelaşi an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuţi, azi în Botoşani. În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, căreia i-a adăugat în 1499 şi un turn-clopotniţă. În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăţ, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn. În 1503 a început construcţia unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ştefan în septembrie 1504.

Pe lângă acestea, tradiţia locală atribuie lui Ştefan cel Mare şi bisericile din Scânteia, cheia, Floreşti, Cotnari, Ştefăneşti, Şipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea chilia, un paraclis din cetatea Neamţului, unul la Hotin şi poate încă o biserică la Cetatea Albă, şi în sfârşit încă o biserică în Suceava.

Ctitorii în afara Moldovei

Dreptcredinciosului Ştefan îi mai sunt atribuite şi unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someş şi o biserică din Feleac, lângă Cluj.

Se mai crede că a ridicat şi o biserică în Ţara Românească, la Râmnicu Sărat.

Danii şi ctitorii la Muntele Athos

Dreptcredinciosul Ştefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte .

Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată şi de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun. Între anii 1466-1471, Ştefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii şi a bolniţei; în 1475 zideşte arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana şi mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ştefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijeşte de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, şi de puctarea sa în frescă. În 1484 dăruieşte mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar şi un Apostol. În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum şi cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe şi cu stema ţării. Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale şi ocazionale, pentru pomenirea sa şi a familiei sale.

Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod şi familia acestuia a mai făcut danii şi altor mănăstiri atonite. Astfel, el mai înzestrează şi Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească). În 1497, domnul Moldovei rezideşte din temelii biserica şi întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de piraţi. În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanţează noi reparaţii generale. Din vremea reparaţiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii şi turnul-clopotniţă. Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.

Binecredinciosul Ştefan a mai făcut danii semnificative şi Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua şi biserica de pe malul mării care ţin de mănăstire (construcţii încheiate probabil în 1496).

Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreţinere şi reparaţii, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint. În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii şi Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.

Începând cu anul 1502, domnul mai facea danii anuale de câte 4000 de aspri şi Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia şi diferite obiecte de cult.

La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) şi a construit un apeduct.

Cinstirea şi proslăvirea

În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt în rândul sfinţilor, stabilindu-i ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie, ziua trecerii lui la Domnul.

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane Voievod, roagă pe Hristos Dumezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri.

Condac, glasul al 8-lea:

Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ştefane, sfinte biserici şi mănăstiri ai înălţat, pe cei săraci ai ajutat şi pe cei greşiţi ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ţi-a dat înţelepciune şi putere ca să biruieşti pe vrăjmaşii ţării şi ai credinţei creştineşti; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.

Surse

• Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Polirom, Iaşi, 2012, ISBN 978-973-46-2453-9
• Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
• Ion Ursu, Ştefan cel Mare: domn al Moldovei dela 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Institutul de arte grafice „Antonescu”, Bucureşti, 1925.
• Mircea Păcurariu, „Ctitoriile lui Ştefan cel Mare”, fragment din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, in Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, pp. 9-22.
• Leontie ierodiaconul, „Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Muntele Athos”, Rost, nr. 18, august 2004.

Legături externe

• Sf. Ştefan cel Mare - site dedicat (viaţa, slujba, acatistul, icoane, resurse.
• Sf. Voievod Ştefan cel Mare - viaţa şi nevoinţele, slujba, acatistul şi paraclisul, sfinte moaşte, alte resurse.
• Sinaxar - 2 iulie, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare