Școlile bisericești românești

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 30 aprilie 2024 14:57, autor: RappY (Discuție | contribuții) (Țara Românească: Ortografie)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Școlile bisericești românești reprezintă începutul activității educaționale pe teritoriile românilor. Învățământul românesc s-a născut în mănăstiri, existând oricând au existat mănăstiri pe aceste pământuri. Astfel, tradiția educației a fost dezvoltată de monahi, ierarhi, și preoți preocupați de bună-starea neamului românesc.

Antichitate

Articol principal: Dobrogea antică.

În Dobrogea antică a existat un centru intelectual remarcant, important pentru dezvoltarea creștinismului timpuriu. Pe plan cultural, lucrările ierarhilor și teologilor din Dobrogea antică sunt considerate azi ca primele manifestări sau creații culturale de nivel continental ale daco-romanilor, strămoșii românilor.

Secolele XIV-XV

„În ce privește propriul nostru învățământ, legat de limba slavonă a statului și de pravoslavnicia bisericii, el este desigur o foarte veche realitate. Necesitatea lui era impusă de crearea clerului înalt, de producerea unor călugări învățați, caligrafi și pictori, de inițierea domnilor și boierilor și de deprinderea profesională a scriitorilor de diplome.”
(Nicolae Iorga[1])

Primii voievozi si cnezi români din Moldova și Țara Românească știau să scrie în slavonește. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește. Boierii și dregătorii Sfatului domnesc erau de asemenea educați, știind să scrie și să citească slavona. Tot așa, mitropoliții români demonstrau o știință a cărții încă de la început, în secolele a XIV-XV cerând nomocanoane de la Bizanț și dând dezlegări în treburi canonice atât în Țara Românească cât și în Moldova.

Nicodim de la Tismana era înconjurat de călugări cărturari care au creat la rândul lor alte „școli de chili” din care au ieșit oameni precum Gavriil fiul lui Urie, „tahii” Atanasie și Paladie, și alții.

Erau pe atunci școli de meserii „unde își învățau meseria, mult înaintea apariției celor dintâi argintari profani, de felul celor din Ardealul săsesc, meșterii îmbrăcători în argint ai cărților și ai icoanelor de catapeteasmă”[1]. De asemenea, erau școli de muzică, de psaltichie, a câte unui „diac domnesc" care „învăţa la șapte glasuri".

În Transilvania, cel târziu la 1480, pe lângă biserica „Sf. Nicolae” din cartierul istoric Șcheii Brașovului a început să funcționeze și o școală. După spusele lui Iorga, „preoții din Șcheii Brașovului trăiau în vechea tradiție răsăriteană” și „au avut fără îndoială o școală, o adevărată școală de limba slavonă”.

Secolul XVI

Toate felurile de școli au continuat în secolul XVI. Școala de episcopi continuă alături de șirul de clerici cărturari. Manuscrisele demonstrează că în mănăstiri „se învață de sârg slavona, caligrafia, pictura, și muzica”[1]. Înflorește mai ales școala de „dieci”, cunoscându-se multe nume.

De asemenea, în ultimele decenii ale secolului al XV-lea și în tot cursul celui de al XVI-lea, la Putna a funcționat o școală elementară și una medie. După părerea profesorului Ștefan Bârsănescu, cea din urmă avea caracterul unui seminar, pregătind pe viitorii preoți. Se preda aici gramatica, retorica, logica și muzica, precum și limbile greacă, slavonă și română. Ca profesori vor fi funcționat protopsalții Eustatie și Antonie, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, și ritorul Lucaci, spre sfârșitul lui. Școala a avut o deosebită însemnătate în cultura românească, promovând preocupările de istorie, drept, lingvistică, științe exacte, muzică.

O altă școală a fost cea condusă de dascălul Dosoftei din schitul lui Zosin, în care s-a pregătit și viitorul mitropolit cărturar Sf. Varlaam al Moldovei.

Acum încep și infuențe apusene, în principal prin iezuiți și calvini.

Secolul XVII - învățământ superior

Moldova

În anul 1640, Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui așezămint școlar la Iași, considerat ca „prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, după modelul celui înființat la Kiev de Petru Movilă. La început se pare că a funcționat în chiliile de la Trei Ierarhi, iar în 1641 Vasile Lupu a cumpărat o casă în apropiere.

Vasile Lupu a cerut de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului, dascăli învățați pentru școala sa. Mitropolitul i-a trimis un grup de profesori (se pare că patru), în frunte cu Sofronie Pociațki, fost rector al școlii movilene din Kiev, care la Iași a primit mai multe însărcinări: profesor de retorică și rector, egumen la Trei Ierarhi și conducător al tipografiei. Toți profesorii erau oameni cu aleasă pregătire umanistă, primită desigur la școlile din Polonia sau la Colegiul din Kiev. N-ar fi exclus ca între profesorii de la Iași să se fi numărat și români, poate logofătul Eustratie, care va fi comentat cu elevii săi pravilele și obiceiurile pământului, și alții.

Între studiile predate în acest Colegiu se numărau: cele „șapte arte liberale”, obișnuite în școlile medievale: gramatica, retorica, dialectica (artes sermonicales), aritmetica, geometria, astronomia și muzica (artes reales), la care se adăugau: teologia, filozofia și dreptul. Se învățau și limbile latină, greacă, slavonă, ca limbi culte și de circulație oficială, dar și limba română, pe care o cunoșteau elevii (în însemnările de călătorie ale lui Pavel de Alep se spunea că Vasile Lupu a înființat „un mare colegiu românesc”). Dintr-un act mai târziu, aflăm că Vasile Lupu a dăruit mănăstirii trei sate din ținutul Roman pentru întreținerea profesorilor.

După 1646, acest grup de profesori veniți de la Kiev, în frunte cu Sofronie Pociațki, a fost înlăturat. Conducerea școlii a trecut în mâinile unor profesori greci. Locul limbii latine a fost luat de limba greacă, iar orientarea umanistă a dascălilor kieveni a fost schimbată cu una tradiționalistă, ortodoxă. Școala a dăinuit timp îndelungat, devenind, cu timpul, Academie, dar cu dascăli greci, până la începutul secolului al XIX-lea (între profesorii ei de mai târziu, amintim pe Teodor Trapezuntul, Ieremia Cacavelas etc.).

Se presupune că între elevii acestei școli s-au numărat și marii cărturari moldoveni Nicolae Milescu Spătărul și mitropolitul Dosoftei.

Țara Românească

În timpul păstoririi lui Teofil al Țării Românești (1636-1648), logofătul Udriște Năsturel a înființat o școală slavonă pe lângă Mitropolie, la Târgoviște. Se pare că avea un program asemănător cu al școlii movilești din Kiev, care a dăinuit cu unele întreruperi până către sfârșitul domniei lui Matei Basarab. Prin elevii ei, s-a prelungit existența culturii slavone în Țara Românească în aproape tot secolul al XVII-lea.

După 1646, teologul Pantelimon Ligaridis (devenit mitropolit de Gaza, sub numele de Paisie), împreună cu Ignatie Petritis, ambii greci din insula Chios, cu sprijinul lui Matei Basarab și al postelnicului Constantin Cantacuzino, au pus bazele unui colegiu umanist la Târgoviște după modelul celor occidentale, cunoscut în actele vremii sub numele de «schola greca e latina». Primul dascăl preda Logica și Retorica, iar al doilea, Gramatica. Limbile de predare erau greaca veche și latina. Aceasta a fost prima școală de nivel superior în Țara Românească. Probabil a dăinuit până către sfârșitul domniei lui Matei Basarab.

În Țara Românească, istoria învățământului superior, a continuat la sfârșitul secolului XVII-lea prin Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, care a fondat Academia domnească de la București in 1694.

Secolul XVIII

În secolul XVIII, se întâlnesc tot mai multe știri în legătură cu școlile înființate pe lângă centrele eparhiale și pe lângă diferite mănăstiri și biserici parohiale. În acest secol s-au deschis o serie de școli românești, precum și primele cursuri de pregătire a viitorilor preoți.

General

Marile mănăstiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise și tipărituri (Neamț, Putna, Văcărești, Cernica, Căldărușani etc.). Pe lângă mănăstirile Hurezi, Bistrița Olteniei, Tismana, Cozia, dar mai ales la Cer­nica și Căldărușani, erau adevărate „școli de copiști”, scriindu-se în românește. În Moldova, s-a desfășurat o rodnică activitate de copiere de manuscrise în mănăstirile Dragomirna, Putna, Neamț, Secu, Brătești etc.

În unele mănăstiri s-au înființat școli românești, unele pentru pregătirea preoților. Între acestea, la loc de cinste trebuie să pomenim școala teologică superioară de la Putna, înființată de mitropolitul Iacob Putneanul și arhimandritul Vartolomei Mazăreanu, după modelul Academiei din Kiev. A funcționat numai patru ani. În 1775 s-a înființat o școală pregătitoare pentru preoți la mănăstirea Obedeanu din Cra­iova, despre care nu știm cât a funcționat, iar în 1797 s-a deschis o altă școală la mănăstirea Antim din București, me­locul Episcopiei Argeșului, care a funcționat mai multe decenii.

În alte mănăstiri existau școli elementare pentru călugări și că­lugărițe, altele au deschis școli pentru copii din satele mănăstirii (sau în orașe), cum a fost școala înființată de mănăstirea Neamț în Tg. Neamt.

Școli

În afară de școlile întreținute de centrele eparhiale la București, Râmnic, Buzău, Argeș, Iași, Roman, Rădăuți, Huși, au funcționat o seamă de școli mai vechi, ori s-au înființat altele, pe lângă mănăstiri și biserici parohiale mai ales în orașe, întreținute de mănăstirile și parohiile respective. Așa au fost:

În București:

  • Școlile de la mânăstirile Sf. Gheorghe Vechi (atestată încă din secolul XVI)
  • Colțea (înființată prin 1703-1707, odată cu spitalul)
  • Toți Sfinții (Antim),
  • Văcărești
  • Școlile de la bisericile Domnița Bălașa și Batiste

În Iași:

  • Școala de la bisericile Sfântul Sava
  • Școala de la Sfântul Nicolae
  • Școala de la Sfânta Vineri
  • Mănăstirea Barnovschi

În alte părți:

  • școala de la Pătroaia, înființată de mitropolitul Neofit Cretanul,
  • Scoala de la biserica Sf. Dumitru din Craiova,
  • Școala de la biserica domnească și schitul Buliga din Pitești,

Sunt cunoscute și numele unor dascăli ai acestor școli care aparțineau clerului: „popa” Flor de la școala de la Sfântul Gheorghe Vechi din București, Iosif ieromonahul și Evloghie de la școala slavonească din Iași și alții.

Mai existau și cursurile de pregătire a preoților organizate de Constantin Mavrocordat pe lângă centrele eparhiale din Moldova, în 1741, de școala duhovnicească de la Putna (1774), de „școala cliricească” de la Sf. Ilie din Suceava (1786), de școlile de pe lângă biserica Sfântul Dumitru (1764) și mănăstirea Obedeanu (1775), ambele în Craiova și de la mănăstirea Antim din București (1797).

Manuale

Bucoavne (abecedare)

Pe seama școlilor menționate s-au tipărit o serie de manuale didactice, cum au fost Bucoavnele lui Grigorie Socoteanu (Râmnic, 1749) și Iacob Putneanul (Iași, 1755) ș.a.

În prefața Abecedarului, mitropolitul Iacob Putneanul se adresa părinților, stăruind să-și dea copiii la învățătură, care este „începerea înțelepciunii”, spre a nu-i lipsi de „hrana cea sufletească” și de „povățuirea cea bună”. Abecedarul lui Iacob Putneanul a umplut un gol de mult simțit în literatura didactică românească. El s-a bucurat de o largă răspândire, chiar și în Transilvania, fiind apoi reeditat, cu unele completări, la Viena, în 1771, fapt ce dovedește superioritatea sa față de alte Bucoavne.

Mitropolitul Iacob a îndemnat și în alte împrejurări pe părinți ca să-și dea copiii la școală. De pildă, în cartea Sinopsis din 1757, avea și o „învățătură pentru ca să-și dea fieștecare om feciorii lui la carte”, o minunată pledoarie în acest scop, în care arăta că învățătura este „lumina trupului”, care duce la „înălțarea firii omenești”.

Manual de geografie

În 1795, învățatul episcop Amfilohie Hotiniul a tipărit la Iași două manuale didactice. Primul se intitula „De obște Geografie pe limba moldovenească, scoasă de pe Geografia lui Buffier”. Această carte cu 230 pagini este mai mult o prelucrare după Geografia universală a lui Claude (it. Claudio) Buffier (1661-1737, călugăr iezuit francez, născut în Polonia, stabilit la Paris, scriitor, filozof și teolog). Lucrarea s-a tradus după o versiune italiană.

Amfilohie a adus însă și câteva elemente noi, și anume o însemnare despre domnii Moldovei, începând de la Dragoș Vodă până în 1795, apoi un capitol „despre Moldova”, prelucrat dintr-o geografie publicată la Tirnavia în 1704. Geografia episcopului Amfilohie continuă drumul deschis de Dimitrie Cantemir cu Descrierea Moldovei. Era folosită încă în manuscris, în școala duhovnicească de la Putna, după cum aflăm dintr-un certificat de absolvire a cursurilor acesteia, din anul 1778. De ea s-au folosit și alți alcătuitori de manuale didactice (de pildă Nicola Nicolau, care a tipărit o Geografie la Buda (2 vol., 1814-1815).

Manual de aritmetică

Tot prin strădania lui Amfiholie, în decembrie 1795, ieșea de sub tipar cartea intitulată Elemente aritmetice..., cu 168 pagini, în 18 capitole, sub formă de dialog între dascăl și elev. Era o prelucrare după Aritmetica italianului Alessandro Conti, tipărită în 1730. În cuprinsul cărții sunt introduse și câteva unități de măsură folosite numai de români, iar printre modalitățile de numărare amintește și „răbușul”.

Manual de științe naturale

În manuscris a rămas de la el o „Gramatică de la învățătura fizicii”, scoasă de pe limba italienească pre limba moldovenească (1796). Manuscrisul are patru părți:

  1. „somologhie” (un fel de anatomie);
  2. „cosmologhie care cuprinde o vedere de obște pentru toată lumea mai întâi, pentru soare, pentru lună, pentru planeți, pentru cometi au steli cu coadă, pentru stelile statornice au întărite”;
  3. „aerologhie și mai întâi pentru atmosfera ori pentru aer, pentru vînturi, pentru meteore, pentru ivirile cerești”;
  4. „gheologhie”.

În predoslovia manuscrisului se pot citi și aceste cuvinte: „cel ce nu are iubire și dragoste adâncă către patria sa, pentru țara și pământul și limba în care s-a născut, păcatu este ca și cel ce trece cinstea părinților săi”.

Manual de istorie

Un alt manuscris atribuit lui Amfilohie era intitulat: „A toată lumea călătorie sau înștiințare de lume cea vechi și ce noi, adică istorie de toate pământurile ce sunt pînă acum știute la 4 părți ale lumii, date în limba franțuzească de abatele I. Beleport. S-au tălmăcit pe limba rusească în Sanct Petersburg la leat 1780, s-au scos pe românească limbă la leat 1785... în Iași.”

Menționăm că în manualele sale întâlnim o serie de termeni noi, ștințifici, din care unii au rămas până azi: arithmetică, cfadrat, cifră, ecfilater, glob, horografie, orizont, perpendicular, sferic, est, sud ș.a.

Transilvania

General

În Transilvania pe lângă vechea școală românească de la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, care avea ca dascăli cărturari de seamă (cum au fost Ioan și Radu Duma), funcționau o seamă de alte școli românești pe lângă mănăstiri (Prislop, Râmeț, Sâmbăta de Sus, Cioara, Șinca Veche, Hodoș-Bodrog, Moisei etc.), în care se preda scrisul, cititul, aritmetica, muzica bisericească.

În secolul XVIII, s-a înființat o școală elementară („de obște”) pe lângă mănăstirea Sfânta Treime din Blaj, condusă de dascălul Constantin Dimitrievici, originar din Aricești-Romanați (1754). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, s-au înființat câteva sute de școli „poporale” în parohiile românești din Transilvania, Banat, Bihor și Maramureș, puse sub îndrumarea Episcopiilor de la Sibiu, Blaj, Timișoara, Caransebeș-Vîrșet și Arad, care numeau în fruntea lor un „director”.

Astfel, școlile primare unite din Ardeal au avut timp de 12 ani ca director pe Gheorghe Șincai (1782-1794), care a reușit să înființeze aproape 300 de școli. Cele ortodoxe din Transilvania au fost conduse succesiv de Dimitrie Eustatievici (1786-1795), protopopul Radu Tempea V (1796-1808), preotul Gheorghe Haines (1808-1812) și protopopul Moise Fulea (1814-1838), care au înființat aproape 300 de școli primare ortodoxe (în 1843 numărul lor era de 298).

În Banat, între directorii școlilor ortodoxe românești s-a numărat Constantin Diaconovici Loga (1831-1850) și alții.

Publicații

Acești directori, ca și alți cărturari români, au publicat felurite manuale didactice pe seama elevilor sau chiar a învățătorilor. De pildă, Dimitrie Eustatievici a scris prima Gramatică românească în 1757, dar a rămas în manuscris, Gheorghe Șincai a tipărit: Abecedarul, Catehismul mare, Îndreptare către aritmetică, toate în mai multe ediții. Radu Tempea V o Gramatică românească (Sibiu, 1797), C. Diaconovici Loga Ortografia sau dreapta scrisoare (Buda, 1818) și Gramatica românească (Buda, 1822), fără să mai vorbim de numeroasele Abecedare, cunoscute atunci sub numele de Bucoavne sau Buevare. Unii dintre dascălii acestor școli erau preoți, dar cei mai mulți erau „diecii” sau „cantorii”parohiilor respective (în mai multe sate din Transilvania cântărețul este numit și azi „diac”).

Cursuri

În acest secol s-au înființat primele cursuri de pregătire a viitorilor preoți. În 1786 s-a deschis la Sibiu un curs pentru pregătirea viitorilor preoți și învățători, condus de Dimitrie Eustatievici, iar mai târziu de protopopii Radu Tempea V și Gheorghe Haines. Ca manuale se foloseau Preoția sau îndreptarea preoților (1789), Desvoaltele și tâlcuitele Evanghelii a duminecilor, a sărbătorilor și a oareșcărora zile spre trebuința catheților și a dascălilor neuniți (1790), ambele la Sibiu.

În 1766, protopopul Petrovici al Hisiașului (jud. Timiș) a înființat cursuri de „preparandie” (pedagogie) pe lângă protopopiat. Câțiva ani mai târziu, în 1779, dascălul Mihail Martinovici Roșu din Jadani (azi Cornești-Timiș) a deschis un „curs de normă” (pedagogie), de câteva luni, la Timișoara. În 1790, același Mihail Roșu a deschis un curs de teologie la Timișoara, care a funcționat până în 1794.

Secolul XIX

Articol principal: Începutul învățământului teologic românesc.

În secolul XIX se dezvoltă învățământul teologic care include cursuri speciale pentru pregătirea preoților români.

A se vedea de asemenea reforma școlară a lui Veniamin Costachi în Moldova, activitatea lui Grigorie Dascălul în Țara Românească, activitatea culturală a lui Andrei Șaguna în Transilvania, și mai târziu reformele lui Alexandru Ioan Cuza în principatele extracarpatice.

Note

  1. 1,0 1,1 1,2 Nicolae Iorga, Istoria învățămîntului românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.

Surse

  • Nicolae Iorga, Istoria învățămîntului românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.