Modificări

Pentru [[apostolul Pavel]], argumentul învierii morţilor se bazează pe realitatea hristologică : «Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui [[Dumnezeu]], pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a [[Învierea Domnului|înviat pe Hristos]], pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici [[Hristos]] n-a înviat» (I Corinteni 15, 15—16). De aceea, pentru a dezminţi ideea că învierea lui Hristos ar fi un mit sau o superstiţie, [[apostol]]ii recurg la proba «martorilor învierii» ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 28, 9—17; [[Evanghelia după Ioan|Ioan]] 20, 19—25; Fapte 1, 22; 2, 32).

În teologia patristică, învierea este mai degrabă o concluzie a întrupării şi Învierii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pe de o parte, în virtutea consubstanţialităţii omului cu Logosul întrupat, firea omenească participă la toate actele lui Hristos : «prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie» (I Petru 1, 3). Sfântul [[Grigorie de Nazianz]] vorbeşte de un raport de reciprocitate între Dumnezeu şi om în actele lui Hristos : «Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase ; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine ; însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta». Pe de altă parte, învierea trupului din moarte este un har al înnoirii firii noastre. Sursa învierii este puterea care iradiază din trupul înviat al lui Hristos. Hristos înviat a «înnoit» firea noastră, arătând posibilitatea nestricăciunii în creaţie, chiar după cădere.