Învierea Domnului

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 17 ianuarie 2014 13:35, autor: Kamasarye (Discuție | contribuții) (traducere (parțial))
Salt la: navigare, căutare
Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Învierea Domnului
Coborârea la iad
Învăţătura despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos se află în centrul credinţei creştine: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră", spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17). Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a întrupat pentru noi şi a noastră mântuire, a suferit, a fost dat la moarte şi a treia zi a înviat din morţi (Crezul).

Învierea Domnului şi lucrarea de răscumpărare a omului

Dar învăţătura ortodoxă despre învierea Domnului nu este separată de întreaga lucrare de răscumpărare, de ridicare a omului din îndepărtarea sa de Dumnezeu, survenită prin căderea omului (a protopărinților Adam și Eva) și prin căderile în păcat în general. Astfel, ea nu trebuie separată nici de răstignirea şi moartea Sa pe cruce, astfel ca lucrarea de răscumpărare ce a făcut Dumnezeu prin Fiul Său întrupat să fie unitară, după cum mărturisim şi în Crez:

Cred [...] întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfârşit.

Învăţătura ortodoxă despre învierea Domnului

"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins".

Acest tropar, pe care preotul în rosteşte în timpul Sfintei Liturghii, este adesea considerat ca un rezumat al învăţăturii ortodoxe despre învierea lui Hristos.

Dumnezeu adevărat, Hristos este pretutindeni şi pe toate le umple, fiind necuprins. Niciodată nu s-a despărţit de Tatăl şi de Duhul, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt fiind "Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită".

Om adevărat, el este îngropat ca un mort, înfăşurat în giulgiurile de îngropare.

Dumnezeu-om, Mântuitorul Hristos se coboară la iad, dar nu ca un osândit, ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărţirii de Dumnezeu viaţa şi lumina învierii, sfărâmând încuietorile iadului şi scoţându-i de acolo pe toţi cei ce au crezut în El (I Petru 3, 19-20). În acelaşi timp, El este şi în rai cu tâlharul cel bun, după făgăduinţă ("Astăzi vei fi cu Mine în rai" - Luca 23, 43), lucru ce arată că Hristos a murit pentru toţi, pentru întreg neamul omenesc.

Taina învierii

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi rămâne taină, oricât am vorbi noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină. Ştiţi, poate ştiţi mai bine zis, că este o alcătuire între catavasiile Crucii în care Învierea este prezentată expres "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu", adică ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înţelege cu puterile firii şi de fapt e mai presus de ceea ce putem înţelege noi deplin. În orice caz nu ajungem niciodată să înţelegem Învierea Mântuitorului, pentru că este mai presus de fire. Deci în ce a constat Învierea Mântuitorului Hristos? A constat în învierea trupului, în unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit cu trupul Domnului Hristos şi prin putere dumnezeiască a înviat din morţi. Despre acest lucru e scris în Sfintele Evanghelii, în cele patru Evanghelii. Fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca ceva care s-a întâmplat. (Arhimandritul Teofil Părăian, "Taina Învierii", în volumul Gânduri bune pentru gânduri bune)

Învierea Domnului în Noul Testament

În fiecare Evanghelie din cele patru ale Noului Testament avem istorisiri ale Învierii, ale împrejurărilor în care a înviat Domnul Hristos, şi a arătărilor Mântuitorului care au urmat după Înviere. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28 al Evangheliei sale are aprecieri în legătură cu Învierea, respectiv prezentarea celor ce au fost în legătură cu Învierea. La fel, la Sfântul Evanghelist Marcu, avem în capitolul 16 al evangheliei sale astfel de relatări; în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 24, tot capitolul, şi în Sfânta Evanghelie de la Ioan, două capitole, 20 şi 21.

În Faptele Apostolilor, în capitolul 1, se fac la fel unele afirmaţii în legătură cu Învierea Domnului Hristos și cele ce s-au întâmplat între înviere și înălțarea Domnului.

Sfântul Apostol Pavel în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni, într-o bună parte din capitol, mai ales în partea de început, are aprecieri în legătură cu cele ce s-au întâmplat la Înviere.

Martorii Învierii

Martorii învierii Domnului au fost:

Sărbătoarea Învierii Domnului

Articol principal: Sfintele Paşti

Praznicul Învierii Domnului, sau Sfintele Paşti, se află în centrul calendarului liturgic al Bisericii creștine.

Iconografie

Potrivit tradiției iconografice bizantine (încă din secolul al VIII-lea), reprezentarea Învierii Domnului se face în primul rând sub forma icoanei Pogorârii în iad a Mântuitorului. În această icoană Domnul este reprezentat călcând în picioare porțile iadului și ridicându-i din mormintele lor pe protopărinții noștri Adam și Eva. Pe fundal sunt reprezentați patriarhii, proorocii și alte figuri din Vechiul Testament, până la (și inclusiv) Sf. Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Domnului, care au prevestit venirea lui Iisus pe pământ.

“Acest tip iconografic îl reprezintă pe Hristos în iad înconjurat de o slavă strălucitoare; El calcă în picioare porțile sfărâmate ale iadului și poartă în mâna stângă Crucea Învierii, în timp ce cu dreapta îl ridică din mormânt pe Adam, care reprezintă întreg neamul omenesc. ”[1]

Este remarcabil faptul că și Sf. Ioan Damaschin (676-749) cunoștea și descrie o icoană a Învierii care dă seama în toate detaliile cu tradiția bisericească de până la el:

“Am primit-o pe dânsa [Sfânta Biserică a lui Dumnezeu] astfel împodobită de la Sfinții Părinți: cu înțelegere, cu iconomia întrupată a lui Hristos, ...cu Bunavestire a Arhanghelului Gavriil către Fecioară, etc., cu Nașterea Domnului, etc.... ; și tot astfel, cu Răstignirea, etc...; cu Învierea, care este bucuria lumii, când Hrostps calcă iadul în picioare și îl ridică [din mormânt] pe Adam”[2]

Un cunoscut teolog contemporan, Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) de Nafpaktos afirma:

“Biserica a hotărât să privească Pogorârea în Iad ca pe adevărata icoană Învierii... Icoana Învierii Domnului este considerată a fi în esență Pogorârea Sa în Iad... Desigur, există și icoane ale Învierii în care este reprezentată arătarea lui Hristos înaintea femeilor mironosițe și ucenicilor, Icoana Învierii prin excelență este sfărâmarea morțoo, care s-a petrecut la Pogorârea lui Hristos în iad, când sufletul Său și dumnezeirea Sa a coborât în oad și a eliberat sufletele drepților din Vechiul Testament care Îl așteptau ca Izbăvitor.”[3]

În schimb, reprezentarea de sorginte occidentală a Învierii este fundamental diferită. Acest model iconografic a apărut în secolul al XI-lea și a devenit cunoscut și răspândit datorită lui Giotto (Giotto di Bondone, 1266-1337); mai târziu, mai ales în secolele al XVI-lea și al XVII-lea s-au răspândit o varietate de modele de reprezentare although its different forms, especially in the sixteenth and seventeenth centuries, vary quite widely:

“Domnul este reprezentat ținând flamura biruinței în timp ce este înălțat în aer parcă printr-un salt energic din mormânt, a cărui lespede care îl acoperise este ridicată de un înger, evident pentru a-I permite să iasă afară, în timp ce păzitorii sunt reprezentați căzuți la pământ"; "acest tip occidental de reprezentare a lui Hristos ca sărind afară din mormânt s-a impus în iconografia ortodoxă în timpul dominației turcești (mai ales începând cu secolul al XVII-lea), prin intermediul influenței occidentale. Practic, aceasta a devenit cea mai răspândită icoană a Învierii, deși în esență acest model [iconografic] nu este doar netradițional, ci și neortodox.”[4]

În teologia ortodoxă contemporană, această reprezentare de tip occidental a Învierii este frecvent caracterizată în termeni duri ca fiind "ne-istorică, pur și simplu impresionistă și în esență neortodoxă" și caracterizează adoptarea sa în iconografia ortodoxă ca pe "un compromis dăunător Tradiției Ortodoxe exprimate prin cult și învățătura de credință", considerând că "nu este admisibilă sub nicio formă", întrucât ar duce la "sincretism artistic".[5]

The Orthodox Icon of the Resurrection is a dogmatic Icon, that is, it expresses a dogmatic truth, the real meaning of the event and, as such, transcends the historical place and the temporal moment at which it occurred. “The quality of theological tradition is reflected in the Icon of the Resurrection, which requires a purely mystical interpretation of this event.”[6] This dogmatic Icon of the Resurrection highlights, with truly exceptional emphasis, not an individual historical event (the bodily Resurrection of the Saviour), nor an historical moment (the Saviour’s egress from the Tomb), but, rather, the dogma of the abolition of Hades and death as well as the Resurrection of humanity. “The Resurrection of Christ is simultaneously also the Resurrection of humanity; the Resurrection is not only the Resurrection of Christ,” but a majestic universal event, a “cosmic event”;[7] “Christ does not come out of the tomb but out from ‘among the dead,’ ek nekron, ‘coming up out of devastated Hades as from a nuptial palace.’”[8]

The Resurrection, according to the Western type, “portrays a historical moment,” that is, it essentially “starts from Christ’s egress from the tomb,”[9] Whereas according to the Orthodox type, “it reveals, that is, makes manifest the victory of the Cross; the Descent into Hades is already a Resurrection; the great triduum mortis constitutes the mystical days in which the Resurrection is accomplished.”[10]

The Holy Resurrection of Our Savior, as a mystery, was invisible and outside the laws and processes of other resurrections, since through the Resurrection and in the Resurrection we do not have a simple resuscitation of the Master’s Body and its egress from the sepulchre, as, for example, in the case of St. Lazarus (a miracle perceptible to all, and the [eventual] return of his body to corruption), but its transition, as being henceforth “one with God” [ὁμόθεος] and, in an ineffable mystery, to uncreated reality; that is, we have an ontological transformation. A lucid commentary on this Patristic viewpoint is provided by Leonid Ouspensky, who writes:

“Caracterul de nepătruns al acestui eveniment pentru mintea umană și prin urmare imposibilitatea de a-l reprezenta este motivul pentru care, în iconografia ortodoxă tradițională, lipsește [orice mod de a reprezenta] momentul propriu-zis al Învierii.”[11]

Așa-numitul model bizantin, ca autentică icoană dogmatică a Învierii este cea care ilustrează și troparul Învierii:

"Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le."

Galerie de imagini

Descent Into Hades / Harrowing of Hell

Myrrh-Bearing Women / Angel at the Tomb

A se vedea și

Legături externe

Note

  1. Constantine D. Kalokyris. The Essence of Orthodox Iconography. Transl. Peter A. Chamberas. Brookline, MA: Holy Cross School of Theology, 1971. pp. 33.
  2. Sf. Ioan Damaschin. “Demonstrative Discourse Concerning the Holy and Precious Icons.” §3, Patrologia Græca, Vol. XCV, cols. 313D-316A.
  3. Mitropolit Hierotheos de Nafpaktos. Οἱ Δεσποτικὲς Ἑορτές [Praznicele Domnului]. Livadia, Grecia: Hiera Moni Genithliou tis Theotokou [Pelagias], 1995. pp.262,263.
  4. Kalokyris. The Essence of Orthodox Iconography. pp.33,35.
  5. Kalokyris. The Essence of Orthodox Iconography. p.36.
  6. Michel Quenot. Ἡ Ἀνάσταση καὶ ἡ Εἰκόνα [The Resurrection and the Icon]. Katerine: Ekdoseis “Tertios,” 1998. p.94.
  7. Branos. Θεωρία Ἁγιογραφίας. pp.216,217.
  8. Paul Evdokimov. The Art of the Icon: A Theology of Beauty. Transl. Fr. Steven Bigham. Redondo Beach, CA: Oakwood Publications, 1990. p.325.
  9. Branos. Θεωρία Ἁγιογραφίας. pp.225.
  10. Protopresbyter Georges Florovsky. “Ὁ Σταυρικὸς Θάνατος” [Of the death on the Cross]. In: Ἀνατομία Προβλημάτων τῆς Πίστεως [An analysis of matters of faith]. Transl. Archim. Meletios Kalamaras. Thessalonica: Ekdoseis Bas. Regopoulou, 1977. pp.79-81.
  11. Leonid Uspensky, in Leonid Ouspensky and Vladimir Lossky. The Meaning of Icons. Transl. G.E.H. Palmer and E. Kadloubovsky. Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1982. pp.187,185.