Canonul instituţional al Bisericii vechi

Canonul instituţional al Bisericii vechi Secolul IV a fost nu numai secolul fixării definitive a canonului biblic sub forma marilor codice unciale, dintre care câteva au ajuns până la noi, sau cel al fixării canonului adevărului sau al credinţei apostolice sub forma Simbolului Niceo-Constantinopolitan; a fost şi secolul în care a luat formă definitivă unul din cele mai interesante, dar şi enigmatice, documente ale creştinătăţii antice: o colecţie în diverse variante de prescripţii etice, liturgice şi disciplinare atribuite apostolilor în ce priveşte conţinutul, iar în ce priveşte redactarea lor atribuite lui Clement sau Ipolit din Roma, care alcătuiesc genul literar pseudoepigraf al „statutelor”, „regulamentelor”, „constituţiilor”, „canoanelor” sau „ordonanţelor” bisericeşti ale apostolilor (Kirchenordnungen, Church Orders, Ordonnances ecclésiastiques). Cu excepţia celor opt cărţi ale Constituţiilor Apostolice păstrate în originalul grec şi editate încă din 1563, toate celelalte colecţii păstrate doar în vechi traduceri orientale (copte, etiopiene, siriace, arabe) şi una latină au fost descoperite şi editate abia în secolul XIX; discuţia ştiinţifică asupra lor, intensă la începutul secolului XX, s-a continuat la mijlocul ultimului secol cu minuţioasele investigaţii din 1959 şi 1970 ale liturgistului iezuit Jean- Michel Hanssens (1885-1976), intensificându-se în ultimele decenii prin studiile de sinteză ale profesorului de istoria creştinismului vechi de la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg, Alexandre Faivre (n. 1945)283 şi ale liturgistului anglican, profesor la Universitatea Notre Dame, Indiana, 283 Alexandre Faivre, „La documentation canonico-liturgique de l’Église ancienne”, Revue des Sciences Religieuses 54 (1980), p. 204—219 şi 273-297, reluat în culegerea de studii: A. Faivre, Ordonner la charité. Pouvoir d ’innover et retour à l ’ordre dans l'Église ancienne, Paris, 1992, cap. V. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 233 Paul F. Brad sh aw (n. 1945)284, la care se ad au g ă şi re c en ta monografie a lui Bruno Steimer285 286 287. Majoritatea a c e sto r „sta tu te b ise ric e şti” nu ne-au p arv en it co p iate separat, ci doar c a părţi in teg ran te ale u n o r mari colecţii c an o n ico -litu rg ice alcătuite spre sfârşitul secolului IV; a cestea sunt: Compilaţiile canonico-liturgice apostolice pseudoepigrafe — Constituţiile Apostolilor prin Clement (Diatagai ton hagion apostolon dia Klementos) în o p t c ă rţi, cea mai cu n o scu tă p en tru că n e -a p a rv en it în • * OfiA 9 R 7 - original în num e ro a se m an u scrise- şi a fost ed itată în c ă din 1563 , a fost compilată în a in te de 380 în tr-u n a te lie r lite ra r ap a rţin ân d unei com u n ită ţi ariene din A n tio h ia p rin ju x ta p u n e re a u n o r d o cum en te c a n o n ic o -litu rg ic e anterioare: cărţile I -V I despre conduita creştinilor, d esp re ierarhie, despre văduve, despre orfani, d esp re martiri şi despre schisme sunt o rem an iere a aşa-numite Didascalii a Apostolilor; cartea VII, cap. I- XXXII e o rem an iere a Didahiei celor Doisprezece Apostoli; cap. XXXIII-XXXVIII şi XXXIX-XL sunt două colecţii de rugăciuni iudaice şi creştine; cartea VIII, cap. I—II su n t un scurt tratat despre h arisme; cap. Iii-XLV sunt o remaniere a aşa-zisei Tradiţii Apostolice cu fo rm u la re de h iro to n ie şi E uharistie; în tre g a n sam b lu l în ch i- 28J Paul F. Bradshaw, „Ancient Church Orders: A Continuing Enigma”, in: The Search for the Origins o f Christian Worship, 1992, 20022, p. 73-97; rezumat în articolul: „Kirchenordnungen”, Theologische Realenzyklopcidie 18, 1989, p. 662-670. 285 BRUNO Steimer, Vertex Traditionis. Die Gaming der altchristlichen Kirchenordnungen (Beihefte zur Zeitschrift fur neutestamenlliche Wissenschaft und die Kunde der ălteren Kirche 63), Berlin - New York, 1992; lucrarea reprezintă teza de doctorat a autorului susţinută în 1991 la Facultatea de Teologie Catolică din Regensburg. 286 Deşi canonul 2 al Sinodului Trullan din 692 avertiza asupra faptului real că textul ei „a fost falsificat de eretici”, respectiv de arieni; lucru asupra căruia atrage atenţia şi patriarhul Fotie (Biblioteca, codex 113). 287 Ediţii exemplare au fost realizate de Franz X. Funk, Didascalia et Constitationes Apostolomm, Paderbom, 1905, 2 voi., şi de Marcel Metzger, Les Constitutions Apostoliques (Sources Chrétiennes 320, 329, 336), Paris, 1985, 1986, 1987, ultima fiind însoţită de extrem de minuţioase comentarii. C. H. Turner a criticat în 1913, 1914 şi 1920 ediţia lui F. X. Funk pentru faptul că a pus surdină pe heterodoxia compilatorilor arieni, preferând în text variantele din manuscrisele corectate. Cercetări ulterioare au demonstrat că aceloraşi compilatori arieni din Antiohia ai Constituţiilor Apostolice li se datorează atât interpolările şi epistolele adăugate corpusului lung al Epistolelor ignatiene, cât şi un Comentariu la Iov editat de D. Hagedorn în 1973. M. Metzger, care în ediţia sa din 1983 a restituit forma originală a textului Constituţiilor, a arătat şi că „arianismul” compilatorilor se reduce de fapt la câteva formulări iudeo-creştine arhaice şi la o teologie populară în Siria, şi n-are nimic din speculaţiile şi sloganurile teologiilor raţionaliste şi metafizice ale diverselor forme de arianisme. 234 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic zându -se cu faimoasa compila ţie a c elo r 85 de Canoane ale Apostolilor (cap. XLVII); — la sfârşitul secolului XIX cercetarea atentă a unui manuscris latin — LV (53) — de la Verona a dus la descoperirea sub textul Sentinţelor lui Isidor din Sevilla a unui text latin mai vechi, copiat tot în jurul anului 380 şi care regrupa cu lacune versiunea latină a trei documente canonico-liturgice: Didascalia Apostolilor, aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor şi aşa-numita Tradiţie Apostolică288; — aşa-numitul Sinodos alexandrin, colecţie de „canoane şi statute apostolice” păstrată doar în versiuni copte, arabă şi etiopiană289 şi alcătuită din trei documente canonico-liturgice identificabile: aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor (canoanele 1-20), aşa-numita Tradiţie Apostolică (canoanele 21-47), precum şi o serie de extrase din cartea VIII a Constituţiilor Apostolice (canoanele 48-71) (la care versiunea arabă adaugă alte 56 de „canoane apostolice” reprezentând o prelucrare şi sistematizare a celor 85 de canoane apostolice din Constituţiile Apostolice)', — aşa-numitul Octateuh clementin, cunoscut în versiune siriacă, coptă şi arabă, colecţia cea mai târzie, inedită încă în totalitatea ei, în opt cărţi, denumită astfel pentru a fi deosebită de cele opt cărţi greceşti ale Constituţiilor Apostolice atribuite tot lui Clement. Redactat probabil pentru a înlocui Constituţiile compromise de elaborarea lor într-un mediu arian, Octateuhul clementin are următoarea structură: cărţile I—II cuprind aşa-numitul Testament al Domnului; cartea III redă aşa-numitele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor; cărţile IV-VII reprezintă extrase din cartea VIII a Constituţiilor Apostolice: IV. despre harisme (VIII.I-II); V. despre hirotonii (VIII.n-iil, xvi - xxvi): VI. despre clerici şi laici (VlII.xxvii-xxvm, x x x -x x x i, xxxm-xxxiv, XLII—XLVI, XXXII); VII. despre liturghie (VIII.xxix, vi-ix); iar cartea VIII cuprinde cele 85 de „Canoane Apostolice”. în manuscrisele versiunilor orientale, Octateuhul clementin figurează fie în deschiderea colecţiilor canonice, fie al sfârşitul manuscriselor Bibliei după Apocalipsă, în conformitate cu canonul 85 apostolic care face din cele opt cărţi ale sale parte integrantă a canonului biblic290. 288 Editate de E. HAULER, Didascaliae Apostoloi-um fragmenta Veronensia latina accedunl canonum qui dicuntur apostolorum et aegyptiarum reliquiae, Leipzig, 1900; reeditate de E. Tidner, Berlin, 1963. 289 G. W. HORNER, The Statutes o f the Apostles or Canones Ecclesiastici, Londra, 1904. 290 Tradiţie reţinută în Dogmatica sa şi de Sfântul loan Damaschinul ( t 749), care în capitolul consacrat Scripturii menţionează după Apocalipsă şi canoanele sfinţilor apostoli prin Clement (Expositio orthodoxae ftdei IV, 18; PG 94, 1180). C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 235 Aceste mari colecţii canonico-liturgice pseudoepigrafe, atestate la sfârşitul secolului IV atât în Siria, cât şi în Egipt şi în Italia, i-au condus pe savanţi să presupună în spatele lor un arhetip comun. Benedictinul Bemard Botte a sugerat în 1960 existenţa unei „colecţii tripartite” care cuprindea Didascalia Apostolilor, Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor şi Tradiţia Apostolică şi e atestată în palimpsestul latin de la Verona. întrucât însă, cu excepţia palimpsestului şi a Constituţiilor, Didascalia e absentă din celelalte colecţii, iar structura şi circulaţia ei manuscrisă sunt diferite şi independente de celelalte documente canonico-liturgice, J.-M. Hanssens a presupus în 1959 (pe urmele lui Th. Schermann în 1915) existenţa unei colecţii anonime de constituţii apostolice bipartite alcătuită din aşa-zisele Canoane Bisericeşti ale Apostolilor şi Tradiţia Apostolică. Nu trebuie însă uitat faptul esenţial, asupra căruia atrăgea atenţia S. Giet (1967) şi P. F. Bradshaw (1992), că avem de-a face cu o „literatură vie”, întrucât editorii şi realizatorii colecţiilor amalgamează, remaniază şi rescriu documentele anterioare, adaptându-le mereu nevoilor timpului lor, revizuind, omiţând, adăugând sau transformând succesiv mai mult sau mai puţin radical sursele primare. Patru „unităţi literare”, arată A. Faivre, sunt recitite şi reelaborate mereu, trei dintre ele redactate la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III, iar una datând chiar din a doua jumătate a secolului I: Didascalia Apostolilor — Didascalia celor Doisprezece Apostoli, pierdută în originalul grec — pe care-1 avem doar în forma remaniată, cuprinsă în cărţile 1-VI ale Constituţiilor Apostolice —, ni s-a transmis în mai multe versiuni vechi: siriacă, arabă, etiopiană şi fragmentar în latină (în palimpsestul de la Verona)291. Este cel mai amplu şi mai particular dintre documentele aparţinând genului canonicoliturgic şi a fost redactată în jurul anului 230 de un episcop erudit de origine iudaică, probabil medic, din nordul Siriei, aflat în polemică cu iudeo-creştinii (de unde interesul special acordat relaţiei creştinismului cu Vechiul Testament), dar şi contestat în interiorul comunităţii sale, fapt care explică dominaţia parenezei, insistenţa pe aspectul moral şi spiritual, precum şi sublinierea împinsă până la exces a centralităţii şi supremaţiei totale a episcopului în jurul căruia gravitează toată viaţa comunităţii. După o introducere despre legea morală şi o serie de îndemnuri la o viaţă creştină pentru bărbaţi şi femei 2,1 Didascalia siriacă a fost editată de P. de Lagarde în 1854 şi recent de A. Voobus în 1979 (Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium syri 175-176) cu traducere engleză; alte traduceri cu ample studii şi comentarii: germană de H. Achelis şi J. Flemming (1904), engleză de R. H. Connolly (1929), franceză de F. Nau (1912). Studiile cele mai recente sunt cele ale lui Georg Schollgen. 236 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic (cap. I—III), o secţiune extinsă tratează despre calităţile, purtarea, datoriile, cinstirile şi întreţinerea episcopului (cap. IV-XI), cu insistenţă pe rolul său de învăţător şi păstor al comunităţii chemat, în opoziţie cu rigorismele epocii din Occident şi Orient, să ierte după penitenţă păcatele grele ale credincioşilor de după Botez (inclusiv divorţul şi apostazia); după care arată locul în Biserică al episcopului, prezbiterilor, diaconilor şi laicilor (cap. XII), iar comunitatea e îndemnată să se adune regulat şi să evite adunările şi sărbătorile ereticilor (cap. XIII); urmează povăţuiri pentru văduve (cap. XIV-XV), diaconi şi diaconiţe (cap. XVI) şi orfani (cap. XVII); este interzisă primirea donaţiilor de la cei cu purtări şi profesiuni imorale (cap. XVIII), şi toţi creştinii sunt îndemnaţi să se îngrijească de mărturisitorii credinţei din închisori şi, întăriţi cu nădejdea învierii, să înfrunte persecuţiile şi moartea (cap. XIX-XX); dar să ţină şi posturile miercurea şi vinerea în fiecare săptămână şi şase zile înainte de Paşte (cap. XXI), să se ocupe de educaţia copiilor (cap. XXII) şi să respingă ereziile şi schismele (cap. XXIII); finalul descrie redactarea fictivă a scrierii de către apostoli pentru apărarea de erezii (cap. XXIV-XXV) şi pledează pentru libertatea creştinilor faţă de practicile iudeo-creştine şi respectarea legilor rituale vechi-testamentare (cap. XXVI). Cele 26 de capitole ale Didascaliei sunt preluate cu remanieri în primele şase cărţi ale Constituţiilor Apostolice292. Canoanele Bisericeşti ale Apostolilor — Canoanele [Bisericeşti ale] Sfinţilor Apostoli prin Clement (sau Constituţia Bisericească a Apostolilor) sunt singurul document canonico-liturgic care ne-a parvenit complet în originalul grec293, dar şi în versiune latină (circa o treime în palimpsestul de la Verona), siriacă, coptă, arabă şi etiopiană, fiind preluat în Sinodos-ul alexandrin (can. 1-30) şi în Octateuhul clementin si- 292 După cum urmează: cap. I al Didascaliei = I.l al Constituţiilor; 11 = l.n; 111 = I.vill; IV = Il.l; V = II.vi; VI = II.xii; VII = Il.xvm; VIII = Il.xxiv; IX = II.xxv; X = II.xxxvn; XI = II.XLIII; XII = II.lvii; XIII = II.LIX; XIV = III.l; XV = III.v; XVI = lll.xv; XVII = IV.l; XVIII = IV.v; XIX = V.l; XX = V.vil; XXI = V.X; XXII = IV.xi; XXIII = VI.i; XXIV = VI.Xl; XXV = VI.XI1I; XXVI = Vl.xvm. Redactorii Constituţiilor au remaniat în cartea III capitolele viii şi ix şi au introdus capitolele noi x, xi, xvu, xvm şi xx; în cartea IV au inserat cap. XII—XIV, amplificat cap. vi-x şi deplasat aici cap. xu; în cartea V au adăugat capitolele viii şi IX şi remaniat capitolele vil şi XIIl-XX; iar în cartea VI au inserat capitolele li, vi, XI, XV-XVIII, XXIII-XXVIII. 293 într-un singur manuscris: Vindob. hist. gr. 7 (secolul XII), f. 4v-7v; editate prima dată de J. W. Bickell în 1843 şi studiată de A. von Hamack în 1884 şi 1886, a fost editată critic de THEODOR SCHERMANN, Die allgemeine Kirchenordnung des zweiten Jahrhunderts, Paderbom, 1914, p. 12-34. Singurul studiu este cel al lui A. Faivre din Revue des Sciences Religieuses, 1981, reluat în: Ordonner la charité, cap. VI, p. 395-435. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 237 riac (cartea III) (nu însă şi în Constituţiile Apostolice). Este vorba de un text scurt alcătuit din trei părţi distincte: o introducere (1-3) care-i arată pe apostoli adunându-se înainte de a pleca la misiune pentru a stabili în comun elementele fundamentale ale conduitei creştine şi organizării Bisericii; o parte morală (4-14) care reia prescripţiile din calea binelui şi a vieţii din Didahia celor Doisprezece Apostoli, şi o parte organizatoric-disciplinară (15-28) care grupează scurte prescripţii despre episcopi (16), prezbiteri (17-18), citeţi (19), diaconi (20-21), văduve (22), laici (23) şi locul slujirilor femeilor în Biserică (24—29), plus o concluzie (30). După Adolf von Hamack (1886), partea disciplinară ar proveni din fuziunea a două serii de „principii de drept bisericesc precatolice”: una privitoare la alegerea clericilor (katastasis tou klerou) şi alta privitoare la datoriile diaconilor şi laicilor (katastasis tes ekklesias).