Așezarea unor [[Formarea primelor state românești#Migrația slavilor|grupuri de slavi pe teritoriile române]], activitatea fraților [[Chiril și Metodie]] și a ucenicilor lor, precum și '''încreștinarea bulgarilor''' au avut urmări însemnate și asupra vieții bisericești a strămoșilor români<ref name="Păcurariu1991">Mircea Păcurariu, ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'' Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9</ref>.

Către sfârșitul secolului al VII-lea a avut loc migrația bulgarilor, care și-au făcut apariția în sudul Dunării, în regiunea Varniei de azi, prin anii 679—680 sub conducerea lui Asparuh (Isperih), fiul lui Kubrat, venind din părțile Volgăi (de unde și numele de bulgari). Noii cuceritori au creat aici un stat protobulgar, recunoscut și de [[imperiul bizantin]], condus de un «han» (hagan), cu reședința în nord-estul Bulgariei de azi.

Puterea noului stat bulgar a crescut considerabil sub hanul Krum (803-814), care a extins hotarele statului său și a purtat lupte victorioase cu bizantinii (în 811, a căzut într-o luptă însuși împăratul [[Nichifor I]]), izbutind să cucerească Sardica (Sofia), pentru ca în 813 să asedieze Constantinopolul, dar fără rezultat.

La așezarea lor în Peninsula Balcanică, atât slavii cât și protobulgarii erau păgâni. Dar în contact cu populația romanizată de aici, unii din ei au început să îmbrățișeze credința creștină, deși vechile scaune [[episcop|episcopale]] din sudul Dunării dispăruseră. Dar creștinismul era socotit un pericol pentru tânărul stat bulgar și de aceea unii hagani de la Pliska sau alți conducători bulgari au încercat să-l prigonească. Însuși Krum s-a numărat printre cei care prigoneau pe creștini (se pare din interese politice, creștinii având legături cu Bizanțul). Izvoarele istorice contemporane (o versiune a ''Vieții Sfântului Dimitrie'', ''Cronica preotului din Diocleea — Muntenegru'' ș.a.) relatează suferințele îndurate atunci de populația creștină romanizată de aici.

Creștinarea «oficială» a bulgarilor a avut loc în anul 864, în timpul țarului [[Boris I al Bulgariei|Boris I]] (852—889), care a primit creștinismul din interese politice. El a primit botezul în urma unui război cu bizantinii, în care aceștia au ieșit biruitori, luând numele nașului său, care era însuși împăratul [[Mihail al III-lea]] al Bizanțului. Întors acasă, a introdus creștinismul, prin preoții greci veniți anume în acest scop, fie pe cale pașnică, fie cu forța. Introducerea creștinismului a avut urmări binefăcătoare asupra statului bulgar, căci, pe de o parte, el s-a integrat în rândul celorlalte state creștine din Europa, iar pe de altă parte, creștinismul a înlăturat deosebirile etnice dintre protobuigari, slavi și populația autohtonă romanizată, condiție necesară pentru formarea unui popor bulgar unitar. Îndată după savârșirea acestui mare act, Boris a trecut la organizarea Bisericii bulgare. După o scurtă orientare spre Roma (866-869), [[Biserica Ortodoxă Bulgară|Biserica bulgară]] a intrat definitiv sub jurisdicția [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei de Constantinopol]], care le-a trimis, în 870, un [[arhiepiscop]] cu numele Iosif.

Opera de încreștinare a bulgarilor a fost desăvârșită numai după ce s-a răspândit în cuprinsul țării cuvântul Sfintei Scripturi și cărțile de slujbă în limba slavă, prin propovăduirea ucenicilor Sfinților Chiril și Metodie (Metodiu). Acești doi frați, originari din Tesalonic, sunt considerați de unii istorici ca fiind greci de neam, de alții, slavi, dar puteau să fie și descendenți ai vechilor populații romanice din Peninsula Balcanică.

Cei doi frați au creat un alfabet slav și au tradus primele cărți din grecește în limba slavă, și anume în graiul vechi al slavilor din jurul Tesalonicului, numită și «slava veche bisericească» paleoslavă (''Culegeri din Evanghelie, Culegeri din Apostol, Liturghierul, Psaltirea''). Acest alfabet a fost apoi adoptat de majoritatea popoarelor slave, precum și de români, care l-au folosit până în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. El stă la baza alfabetelor unora din limbile slave moderne: rusă, ucraineană, sârbă, bulgară.

Opera începută de frații Chiril și Metodie a fost continuată de ucenicii lor. Alungați din Moravia după moartea lui Metodie, unii dintre ei, printre care: [[Clement al Ohridei|Clement]], ajuns episcop la Ohrida, Constantin, ajuns episcop la Preslav, Naum, Angheiarie, Ioan Exharul ș.a. s-au îndrepat spre Bulgaria. Aici au fost primiți cu bunăvoință de țarul Boris, care le-a creat cele mai prielnice condiții de activitate. La Preslav (capitala țaratului) și Ohrida au întemeiat două școli și câteva mănăstiri (în secolul X s-a înființat Mănăstirea Sfântului Ioan de Rila), în care au fost pregătiți numeroși tineri, care au ajuns apoi preoți și oameni de carte.

În felul acesta, Bulgaria, a devenit un focar al scrierii și culturii paleoslave. Prin încreștinare și prin «ritul bizantino-slav», s-a desăvârșit slavizarea bulgarilor. Această intensă activitate culturală a ajuns la o mare înflorire îndeosebi sub țarul Simeon (893-927), încât epoca lui a fost numită «veacul de aur al literaturii vechi bulgare» (de altfel, și pe plan politic, Bulgaria a cunoscut sub Simeon cea mai mare expansiune teritorială; el a și așezat capitala la Preslav, în 893). De aici, prin secolul X, cultura slavă, în spiritul și tradițiile Sfinților frați Chiril și Metodie, s-a răspândit și în alte țari slave: Rusia kieveană, Serbia, precum și în nordul Dunării, pe pământ românesc.

Sub țarul Petru (927—969), fiul lui Simeon, patriarhul din Constantinopol și împăratul Roman Lekapenos (919—944), au recunoscut [[Autocefalie|autocefalia]] Bisericii bulgare, acordând [[Întâistătător|întâistătătorului]] ei (pe atunci Damian) aceleași drepturi pe care le-a avut arhiepiscopul de Justiniana Prima. Arhiepiscopii Bulgariei (care se intitulau și «[[patriarh|patriarhi]]», deși Patriarhia Ecumenică nu le-a recunoscut acest titlu) și-au avut reședința - după unii istorici - la Pereislaveț, apoi la Dorostolon (vechiul Durostorum, devenit apoi Dristra), iar după 984 la Ahrida (Ohrida). Istoricul bulgar Ivan Dujcev crede însă că reședința «patriarhului» Damian a fost la Preslav (unde era capitala statului încă din anul 893).

In anul 971, partea răsăriteană a Bulgariei de azi, precum și Dobrogea noastră, au fost cucerite de împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, creându-se aici o unitate administrativ-teritorială sub numele «thema» Paristrion său Paradunovon (de lângă Dunăre), iar în 1018 Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) a ocupat țaratul lui Samuil și Ohrida, din partea apuseană a Bulgariei de azi și Macedonia. În felul acesta, încetează existența statului bulgar. Tot atunci s-a sfârșit autocefalia scaunului arhiepiscopal bulgar, care a fost pus sub dependența Patriarhiei de Constantinopol, cu ierarhi de neam grec. În felul acesta, dominația Bizantină a ajuns din nou până la Dunăre, așa cum fusese cu aproape patru veacuri în urmă.