14.992 de modificări
Modificări
→Creşterea influenţei greceşti în Imperiul Otoman: corr. referințe multiple
După [[căderea Constantinopolului|cucerirea Constantinopolului]], sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul i-a luat locul ''de facto'' şi ''de jure'' [[Imperiul bizantin|împăratului bizantin]] ca suveran al creştinilor Imperiului cucerit. Sultanul l-a recunoscut pe Patriarhul Ecumenic drept lider politic şi religios (''etnarh'') al ''Milletului'' zis "grecesc" <ref name="glenny">Glenny, pag. 195</ref> - în fapt a populaţiei ortodoxe, întrucât otomanii nu făceau nicio distincţie legală între religie şi etnie, considerându-i pe toţi ortodocşii din imperiu ca aparţinând unei singure entităţi politice şi administrative.<ref name="Svoronos83">Svoronos, pag.83</ref>
Astfel, Patriarhia Ecumenică a fost multă vreme purtătoarea intereselor întregii populaţii ortodoxe a Imperiului, şi păstrătoare a comunităţii supranaţionale numite de D. Obolensky "''Commonwealth''-ul bizantin" <ref>Kitromilides, 2000 </ref> Supravieţuirea Patriarhiei Ecumenice în statul otoman a încurajat multă vreme proiectele rezistenţei greceşti, centrată pe ideea de reînviere a [[Imperiul Bizantin|Imperiului Bizantin]]. Autoritatea Patriarhului şi a celorlalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe şi asimilarea acestora în administrarea milletului grecesc s-a făcut concomitent cu integrarea unei părţi a fostei aristocraţii bizantine în administraţia imperială.<ref> Svoronos, pag.83name=" <Svoronos83/ref>
Ca o consecinţă a poziţiei lor politice, influenţa grecilor fanarioţi, dintre care unii erau extraordinar de bogaţi, la Curtea otomană a atins apogeul în secolul al XVIII-lea. În teritoriile cucerite, în funcţie de statutul politic al provinciilor cucerite, populaţiile locale au optat pentru strategii diferite de supravieţuire. O parte şi-au păstrat identitatea ortodoxă, dar unii, mai ales pe teritoriul Bosniei şi Albaniei de astăzi, precum şi în teritoriile bulgare, dar şi, mai rar, în cele greceşti au optat pentru convertirea la [[islam]] (au existat şi campanii sau cazuri de convertire silită). Fosta aristocraţie sârbă a încercat să obţină influenţă şi poziţii de prestigiu mai ales în rândurile armatei.<ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref>
Cu timpul, prezenţa slavilor în administraţie s-a dovedit foarte periculoasă pentru statul otoman, întrucât aceştia au acordat sprijin armatelor Habsburgilor, în contextul Marelui război turcesc. Până în secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducătorul administrativ şi religios suprem al tuturor supuşilor ortodocşi din imperiu, indiferent de apartenenţa lor naţională. Toate patriarhiile care fuseseră independente până la acea vreme, inclusiv [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Patriarhia Serbiei]], fondată încă din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Greceşti. <ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>
În plus, începând din secolul al XVII-lea, otomanii au început să întâmpine probleme în dirijarea relaţiilor lor externe, având dificultăţi în impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusă pentru prima oară în situaţia de a se angaja în tratative diplomatice cu vecinii săi. Dată fiind tradiţia otomană de ignorare în general a limbilor [[Europa Occidentală|Europei Occidentale]], oficialii turci s-au văzut în imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. <ref name="Stavrianos">Stavrianos, pag.270</ref> Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivaţi din imperiu. Ca rezultat imediat, aşa-numiţii ''fanarioţi'', membri ai familiilor greceşti originare de obicei din Constantinopol, au ajuns în situaţia de a ocupa înalte poziţii de secretari şi interpreţi ai oficialilor şi ofiţerilor otomani.<ref name="Hobsbawm">Hobsbawm pag. 181-185</ref>
Au apărut astfel două grupuri care au intrat în competiţie pentru putere cu liderii bisericeşti. <ref name="Svoronos87">Svoronos, pag. 87</ref> Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanarioţii Constantinopolului şi pe de altă parte de notabilităţile locale din provinciile Greciei Otomane (''kocabaşi'', ''gerontes'', ''dimogerontes'', ''prokritoi''). În conformitate cu afirmaţiile istoricului grec Constantinos Paparregopulos, fanarioţii au deţinut la început cele mai importante funcţii seculare de la curtea Patriarhală şi, prin aceasta, au putut interveni deseori în alegerile episcopilor, sau au putut influenţa deciziile Patriarhului.<ref name="Papar108">Paparregopoulus, Eb, pag.108</ref> Negustorii greci şi clericii de origine aristocratică bizantină, care câştigaseră o mare prosperitate economică şi politică şi care au fost cunoscuţi mai apoi ca ''fanarioţi'', s-au aşezat în cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii greceşti după stabilirea sediului Patriarhiei aici în 1461 (la scurtă vreme după ce [[Hagia Sophia]] a fost transformată în [[moschee]]).<ref name="Svoronos88">Svoronos, pag.88</ref>