Sinodul de la Ferrara-Florența
Sinodul de la Florența-Ferrara s-a ținut la Florența, Italia, în 1438-1439, ca o a doua încercare de reparare a Marii Schisme dintre Răsărit și Apus, prima astfel de întâlnire fiind Sinodul de la Lion din 1274. Sinodul de la Florența propriu-zis a fost o continuare a Sinodului de la Ferrara, care la rândul său fusese o continuare Sinodului de la Basel convocat în 1431 de Papa Martin al V-lea.
Cuprins
Împărații
- Manuel al II-lea – A trimis întâi Papei Ioan al XXIII-lea, un antipapă, apoi succesorului acestuia, Martin al V-lea, cereri privind un sinod care să discute unirea, cu speranța câștigării sprijinului acestora în bătăliile împotriva musulmanilor care rupeau bucăți din imperiu.
- Ioan Paleologul al VI-lea – Fiul lui Manuel al II-lea și succesorul acestuia este o figură proeminentă în cadrul discuțiilor ulterioare din sinod. El i-a intimidat psihologic pe cei pe care i-a adus cu el ca să participe la lucrările sinodului pentru a câștiga sprijinul de care avea nevoie, mergând până acolo încât să solicite drept de vot pentru cameristul său, care se ocupa golitul oalei de noapte.
Papii
- Martin al V-lea – Papa din timpul etapei de planificare. El a trimis delegați la Împărat cerându-i ca sinodul să se țină în Italia. Cu amenințări și mituiri, el a reușit să obțină promisiunea fermă a împăratului că va veni cu delegația sa în Italia. Om inteligent și convingător, Martin a realizat că însăși siguranța viitoare a funcției sale cerea ca Răsăritul să îl recunoască ca Papă, deoarece episcopii săi se adunaseră deja la Basel ca să îl destituie.
- Eugenie al IV-lea – A fost prezent la Sinodul de la Florența. El a deținut toată puterea, împăratul grec interzicându-le teologilor săi să îl ofenseze. Oponentul său, Patriarhul Iosif era în vârstă și cu sănătatea șubredă, fiind incapabil să își apere locul de onoare și drepturile. Eugenie se ocupa de și de cheltuielile sinodului și grecii erau și mai dependenți de el referitor la hrană, adăpost și transport.
Delegații greci
- Marcu, Mitropolitul Efesului – Toate relatările îl prezintă ca cel mai locvace apărător al ortodoxiei, el a condus discuțiile privind punctele dificile ale purgatoriului, adăugarea Filioque și erorile doctrinare aferente. El a fost redus la tăcere ulterior de către împăratul său după dezbateri aprinse cu Ioan, un Provincial al ordinului dominican, dezbateri în care poziția latină se clătina puternic. El este singurul delegat prezent care a refuzat semnarea documentelor finale, conform tuturor relatărilor.
- Visarion de Niceea – A jucat cu multă șovăială rolul secundului lui Marcu în timpul dezbaterilor inițiale și, ulterior, a ajutat la pierderea partidei după ce Marcu a fost redus la tăcere. Pentru loialitatea sa față de unire, Papa l-a răsplătit cu titlul de cardinal și i-a dat cadouri generoase.
- George Scholarius, filozof – A avut un rol de sprijin în timpul discuțiilor, fiind credincios ortodoxiei. Mai târziu a fost făcut patriarh de către musulmani sub numele de Ghenadie Scholarius.
- Iosif, Patriarhul de Constantinopol – Inițial s-a opus cu putere locului de desfășurare a sinodului, pe care îl dorea în Constantinopol, dar ulterior a capitulat datorită slăbiciunii trupești și vârstei. A murit în mod misterios în iunie, înainte de semnarea documentelor finale, dar a făcut “chipurile” toate concesiile necesare Papei, referitor la autoritate și demnitate într-o scrisoare scrisă cu două zile înainte chiar ca Papa să îi ceară acest lucru. El este înmormântat în cimitirul Bisericii Dominicane dedicate Maicii Domnului.
- Isidor, Mitropolit al Întregii Rusii – A ajuns târziu la sinod, prin august, dar a reușit să ajungă înainte de mutarea sinodului de la Ferrara la Florența datorită condițiilor de “epidemie” din orașul Ferrerra. Înainte de a pleca spre Italia el a făcut un tur îndelungat al jurisdicției sale. După ce Marcu a fost redus la tăcere, Isidor a avut un rol minor ca secund al lui Visarion iar cei doi s-au călcat în picioare unul pe altul în încercarea de a lichida ortodoxia. Pentru încercările sale de a promova cauza latinilor, el a fost cardinal de către Papă și a primit autoritate nu numai asupra teritoriilor rusești dar și asupra bisericilor și eparhiilor din fostele teritorii rusești. El a fost trimis de Papă la Constantinopol ca să facă zarvă referitor la alegerile patriarhale și să proclame acolo unirea. Datorită zarvei neîntemeiate de la alegerea lui Mitrofan, a fost silit să fugă. Atunci el s-a refugiat în teritoriile rusești unde nu a fost primit cu mult mai bine.
- Mitrofan de Cizic - Din rolul minor jucat în timpul dezbaterilor nu ai fi ghicit că va deveni Patriarhul Constantinopolului, un vândut latinilor fără ca măcar să fie o figură puternică, el a fost ales după ce, practic, toți ceilalți au refuzat. Se pare că până și cameristul menționat anterior a fost întrebat înaintea sa.
Figuri minore ale delegației grecești
- Dorotei al Trebizondei
- Antonie de Heraclea
- Macarie al Nicomidiei
Teologii latini
- Nicola Albergati a fost cel care a susținut perspectiva catolică privind Purgatoriul.
- Giuliano Cesarini a fost cel care a argumentat într-o primă fază poziția latină cu privire la problema Filioque.
- Ioan, Provincial al ordinului dominican – cel mai puternic dintre vorbitorii latini, un erudit, a folosit metoda scolastică pentru a-și structura argumentarea în favoarea poziției latine. Mai târziu, a luat conducerea dezbaterilor privind folosirea azimelor pentru Euharistie și în problema autorității papale.
- Andrei de Rhodos a jucat un rol minor în discuțiile preliminare.
Scrieri despre acest sinod
- Edward Gibbon, William George Smith, William Smith, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Harper, 1857.
- Charles Diehl, Naomi Walford, and Peter Charanis, Byzantium: Greatness and Decline. Rutgers University Press, 1957
- Joseph Gill, The Council of Florence. Cambridge University Press, 1959. ISBN 0521050820, ISBN 9780521050821
- Joseph Gill, Personalities of the Council of Florence, and Other Essays. Barnes & Noble, 1965
- Ivan N. Ostroumov, The History of the Council of Florence. Holy Transfiguration Monastery, 1971.
- Constantine N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council of Florence: A Historical Re-evaluation of His Personality. 1979.
Online
- The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge: Embracing Biblical, Historical, Doctrinal, and Practical Theology and Biblical, Theological, and Ecclesiastical Biography from the Earliest Times to the Present Day by Johann Jakob Herzog, Philip Schaff, Albert Hauck, Samuel Macauley Jackson, Charles Colebrook Sherman, George William Gilmore. Funk and Wagnalls Company, 1909.
- The History of the Council of Florence by Basil Popoff, Aleksandr Vasilýevich Gorski, John Mason Neale. Joseph Masters, 1861.
