Principatul autonom al Transilvaniei

După ce statul ungar devine pașalâc în 1541, se formează principatul autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea otomană până în 1699. În acest timp, românii ortodocși se vor confrunta atât cu prozelitismul romano-catolic cât și cu cel calvin. Însă măsurile luate nu au dat rezultate: în iunie 1568, Dieta întrunită la Turda constata că „sunt încă foarte mulți români în țară care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă pe popii lor cei vechi”, cerând pedepsirea acestora.

Înainte de principat

În secolul XIV, românii aveau o ierarhie bisericească organizată canonic, în frunte cu un mitropolit. Primul a fost Ghelasie de la Râmeț, în 1377, apoi, în secolul al XV-lea, Ioan din Caffa, stabilit în Hunedoara (1456), mitropolitul Ioanichie (1479), urmați de mitropoliții de la Feleac: Daniil, Marcu, Danciu, al cărui nume călugăresc nu-l cunoaștem, și Petru. Acest Petru a fost ultimul mitropolit de la Feleac (1538). După el, viața Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei a intrat într-o nouă fază. Datorită schimbărilor politice survenite, însuși scaunul mitropolitan a fost mutat în alte localități.

Întemeierea principatului

În lupta de la Mohács (29 august 1526), armata ungară a fost zdrobită de turci, care au ocupat Buda (8 septembrie). În noiembrie și decembrie același an, au fost aleși ca regi ai Ungariei Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, între care a început un îndelungat conflict.

În 1529, Zápolya, ajutat de turci și de Petru Rareș, și-a consolidat pozițiile în Transilvania, apoi s-a încoronat din nou ca rege, la Buda, în locul lui Ferdinand. În cele din urmă, între cei doi s-a ajuns la o înțelegere, încheiată la Oradea, în 1538, potrivit căreia Transilvania rămânea lui Zápolya, urmând ca, după moartea lui, părțile din Ungaria pe care le stăpânise el, ca și Transilvania, să revină Habsburgilor.

Dar în 1540, murind Zápolya, sultanul a recunoscut ca rege pe fiul său Ioan Sigismund, schimbare care a dus la reizbucnirea războiului cu Habsburgii. La 29 august 1541, turcii au ocupat din nou Buda, transformând Ungaria centrală și sudică în pașalâc turcesc pentru aproape 150 de ani.

Partea de nord a Ungariei rămânea sub stăpânirea habsburgilor, iar Transilvania, Banatul și așa-numitul Partium (comitatele Sătmar, Crasna, Solnocul de Mijloc și din Afară, Bihorul, Zarandul și uneori Maramureșul) se constituiau într-un principat autonom cu capitala la Alba Iulia, sub suzeranitate otomană.

În fruntea Transilvaniei autonome era un principe, ales de dietă, confirmat apoi de sultan. Noul principat plătea tribut turcilor ca și Țara Românească și Moldova. În vara anului 1552, Banatul și o parte din Crișana au fost ocupate de turci și transformate în pașalâc, cu centrul la Timișoara.

Principatul Transilvaniei între catolici și protestanți

Până în 1551, în Transilvania conducerea efectivă a avut-o episcopul Gheorghe Martinuzzi, numit de sultan guvernator - ulterior, s-a aliat cu imperialii - care cârmuia în numele principelui minor Ioan Sigismund Zápolya și al mamei sale, Isabella. Între 1551-1556, Transilvania a fost ocupată de Habsburgi. Dar în 1556, țara a ajuns din nou sub dominația otomană, iar Dieta, întrunită la Sebeș, a hotărât re-aducerea familiei Zápolya. Ceea ce s-a și făcut, cu ajutorul domnilor români Alexandru Lăpușneanu al Moldovei și Pătrașcu cel Bun al Țării Românești.

Sub Ioan Sigismund, în Transilvania, au continuat anarhia internă dar și intervențiile Habsburgilor și ale turcilor. După moartea lui (1571), au urmat mai mulți principi din familia Báthory: Ștefan (1571-1575), care a ajuns apoi și rege al Poloniei, fratele său Cristofor (1576-1581) și fiul acestuia, Sigismund (1581-1597, 1598-1599). Aceștia au dus o politică de fidelitate față de turci. Doar Sigismund s-a orientat, în ultima parte a domniei, spre o apropiere de coaliția antiotomană, numită Liga Sfântă.

Cele „trei națiuni”

Sub raport politic-constituțional, în perioada „principatului”, care va dura până în 1688, clasele suprapuse ale celor „trei națiuni” (nobili, sași și secui), constituite în 1437, vor deține în continuare puterea politică în statul transilvănean. Comitatele, scaunele și orașele își aleg reprezentanți în Dietă, dar numai dintre nobili sau patricieni fruntași. Din rândul nobilimii de rând și ai orășenior fără o stare materială deosebită se aleg reprezentanți doar în organele de conducere ale comitatelor, scaunelor și orașelor.

Din secolul al XVI-lea, nobilimea începe să se numească treptat națiune maghiară (natio hungarica, magyar natio, magyar nemzet), în sens politic și constituțional. Deci, „națiunea nobililor” devine „națiune maghiară”. Întrucât cele trei națiuni politice se numesc acum „unguri, sași și secui”, teritoriul Transilvaniei va fi numit „pământul (sau țara) ungurilor”, format din comitate, „pământul secuiesc” sau „țara secuilor” și „pământul săsesc” (ori se folosea vechea denumire de Fundus Regius”). În felul acesta, cele trei națiuni vor deține în continuare puterea politică, înlăturând pe români, care constituiau populația majoritară a țării.

În secolul următor, cunoscutul cod de legi „Approbatae Constitutiones”, votat în 1653, a exclus cu totul națiunea română și credința ei ortodoxă de la cetățenie și de la orice drepturi politice sau publice, reconfirmând sistemul politic al celor trei națiuni.

Răspândirea protestantismului

Frământări deosebite s-au petrecut și în viața religioasă a țării, determinate de mișcările de Reformă din prima jumătate a secolului al XVI-lea (în 1543, Dieta de la Cluj proclama principiul libertății religioase în Transilvania). La scurt timp după apariția Reformei lui Luther, ideile sale au pătruns și la sașii din Transilvania, aduse fie de negustorii sași care aveau legături cu marile centre comerciale și meșteșugărești din Europa centrală și apuseană, fie de tinerii sași care, întorcându-se de la studii din Germania, au propagat intens ideile lui Luther, mai ales în Sibiu și Brașov, principalele centre de răspândire a luteranismului între sași. Cel mai de seamă propagator al doctrinei evanghelice la ei a fost Johannes Honterus din Brașov (1498-1549), prin editarea lucrărilor lui Luther, în tipografia înființată de el acolo, precum și prin întocmirea și tipărirea unor lucrări proprii. Dieta Transilvaniei, întrunită în 1550 la Turda, a recunoscut luteranismul ca „religio (confessio) recepta”.

În același timp, s-a propagat între maghiari calvinismul. Centrul de răspândire al acestei doctrine a devenit orașul Cluj, cel mai de seamă propagator fiind Gáspár Heltai, un sas sibian maghiarizat, devenit predicator în Cluj. Întrucât a fost câștigat pentru această nouă confesiune însuși principele Ioan Sigismund, Dieta de la Aiud, din anul 1564, a recunoscut calvinismul ca religie oficială de stat.

În 1568, Dieta întrunită la Turda a recunoscut ca „religio recepta” unitarianismul, propovăduit printre unguri de Francisc David și de medicul Giorgio Blandrata.

Prăbușirea regimului romano-catolic

Cele trei noi confesiuni protestante au dus la slăbirea considerabilă a pozițiilor catolicismului. Astfel, după moartea episcopului romano-catolic Stratileo din Alba Iulia (1542), scaunul episcopal a rămas vacant pentru 11 ani, timp în care ideile Reformei s-au putut răspândi cu repeziciune printre sași și unguri. După ce Transilvania a ajuns pentru scurt timp în stăpânirea lui Ferdinand de Habsburg (1551-1556), acesta a trimis ca episcop de Alba Iulia pe Paul Bornemisa (1553). Dar, după revenirea lui Ioan Sigismund, Dieta, întrunită la Sebeș, în 1556, sub conducerea guvernatorului Petru Petrovici, a hotărât desființarea Episcopiei catolice din Alba Iulia. Câțiva ani mai târziu, s-a hotărât secularizarea averilor bisericii romano-catolice. Același lucru s-a întâmplat și cu episcopiile catolice din Oradea și Cenad, precum și cu toate mănăstirile catolice dintre Tisa și Carpați. Episcopul Bornemisa, precum și preoții și călugării catolici au fost expulzați din țară.

Recunoașterea oficială a celor trei noi confesiuni protestante a avut urmări însemnate nu numai asupra vieții bisericești, ci și asupra celei politico-sociale din Transilvania. De pildă, a fost favorizată dezvoltarea învățământului laic și a scrierilor în limba națională, iar prin separarea confesională a Transilvaniei de Ungaria catolică, s-a întărit lupta pentru independența principatului Transilvaniei. Aceste schimbări au dus la prăbușirea regimului confesional catolic de până atunci și la inaugurarea unuia nou, în care rolul de confesiune dominantă, exclusivistă și asupritoare a trecut de la catolici la calvini. Românii au scăpat de asuprirea catolică, dar au ajuns sub cea calvină. Trebuie să reținem că Biserica Ortodoxă, de care aparținea majoritatea zdrobitoare a populației, adică românii, a rămas în vechea ei situație de religie tolerată.

Mitropoliții Transilvaniei (secolul XVI)

Ioan din Peșteana

În împrejurările confuze de după 1541, este presupus că scaunul de mitropolit ortodox al Transilvaniei a rămas câțiva ani vacant, după Petru de la Feleac, mort înainte de 1550. Abia la 15 iunie 1553, castelanul Ioan Fanchy din Hunedoara scria sibienilor că a trimis în Țara Românească pe preotul Ioan din Peșteana, sat în Țara Hațegului, spre a fi hirotonit arhiereu, întrucât voievodul Transilvaniei „i-a dăruit Episcopia românilor” de aici. În acest scop, i-a scris domnitorului Mircea Ciobanul, iar acum ruga pe sibieni să-i scrie și ei, ca să fie hirotonit cât mai curând.

Desigur actul hirotoniei a fost săvârșit de mitropolitul Anania care păstorea pe atunci (1544-1558). Rezultă, din scrisoarea citată, că vlădica Ioan din Peșteana era numit pentru românii din toată Transilvania. Nu mai avem alte știri despre el. Probabil s-a stabilit în mănăstirea Prislop, situată în apropiere de Hunedoara - unde sta și castelanul Ioan Fanchy, protectorul său, dar și de satul său natal Peșteana.

Hristofor (I)

S-a susținut mult timp în istoriografia noastră că în prima jumătate a secolului al XVI-lea s-ar fi înființat o episcopie la Geoagiul de Sus, lângă Râmeș. Se afirma, de asemenea, că primul episcop de aici, cunoscut cu numele, a fost Hristofor, numit de Isabella Zápolya la 13 mai 1557. Însă, conform Pr. Păcurariu, adevărul este altul și anume că Hristofor este urmașul lui Ioan, dar cu sediul în mănăstirea de la Geoagiu. Prin documentul citat mai sus, se preciza că la rugămintea unor credincioși ai noștri, i s-a dat lui Hristofor „episcopia mănăstirii Geoagiului de Sus (sic), cu toate veniturile și câștigurile de orice fel, obișnuite a se cuveni acelei episcopii din vechime”, urmând ca „din acea mănăstire să propovăduiască tuturor celor ce se cuvine credința grecească (ortodoxă), iar pe cei răi și cu purtări rele, să-i certe și să-i pedepsească”. În continuare, poruncea tuturor preoților, călugărilor și credincioșilor ortodocși să recunoască pe Hristofor ca „episcop al mănăstirii Geoagiului de Sus (sic), să-l ascultați și să vă supuneți lui și să-i dați fără nici o împotrivire venitele lui obișnuite din vechime...”.

Deși unii istorici au afirmat că Hristofor era numai un episcop-egumen al mănăstirii Geoagiu, totuși, din actul de mai sus rezultă limpede că este vorba de o „episcopie” existentă „din vechime” (expresia apare de două ori), care nu putea fi alta decât Mitropolia românilor transilvăneni. N-ar fi exclus ca Hristofor să fi fost ridicat la demnitatea de mitropolit din egumenia mănăstirii Geoagiu. Păstoria lui a fost de scurtă durată, căci la începutul anului 1560, era atestat un nou „episcop” (mitropolit) cu numele Sava, originar sau călugărit în Țara Românească.

Sava

Numele acestui Sava este pomenit în prefața întrebării creștinești a lui Coresi, tipărită în prima jumătate a anului 1560, „cu știrea episcopului Savei Țărei Ungurești”, și închinată mitropolitului Efrem al Ungrovlahiei (c. 1558 – c. 1566) care, probabil, l-a și hirotonit.

Prin 1561, în împrejurări necunoscute, Sava a fost înlocuit de un ierarh cu numele Gheorghe, originar din Ocna Sibiului, căruia principele i-a încredințat „episcopatul românesc al bisericii din Geoagiul de Sus”. Dar la 10 aprilie 1562, principele Ioan Sigismund a reașezat pe Sava în demnitatea avută.

Dintr-o scrisoare a lui Alexandru II Mircea al Țării Românești (1568-1577) către principele Ștefan Báthory al Transilvaniei, din 16 mai 1672, aflăm că „mănăstirea și episcopia” din Lancrăm au fost zidite, cu consimțământul lui Ioan Sigismund, de către mai mulți boieri români „pribegiți” în Ardeal, între care și episcopul Sava (poate de teama lui Mircea Ciobanul). Tot pe atunci vladica Sava și-a cumpărat și o casă în satul Lancrăm, cum aflam dintr-un alt act. Înseamnă că el și-a stabilit reședința în satul Lancrăm, în vecinătatea orașului Alba-Iulia, capitala principilor Transilvaniei. Poate însuși Ioan Sigismund Zápolya l-a silit să se așeze aici, pentru a-i putea supraveghea mai ușor activitatea. Păstoria lui a durat până către 1570, căci la 4 noiembrie 1570, principele Ioan Sigismund i-a dăruit casa din Lancrăm episcopului (superintendentului) româno-calvin Pavel Tordași, întrucât Sava plecase din Transilvania. Presupunem că a avut unele neînțelegeri cu principele calvin, poate din pricina opoziției ce va fi făcut propagandei calvine, și astfel a fost înlăturat din scaun.

Eftimie

La 5 octombrie 1571, principele catolic Ștefan Báthory a încredințat conducerea Bisericii Ortodoxe românești din Transilvania unui ieromonah cu numele Eftimie, cunoscut prin „învățătură, știință, purtări cinstite și viață cuvioasă”, dându-i dreptul să propovăduiască, să slujească și să facă vizite canonice. Conform Pr. Păcurariu, unii istorici (N. Iorga, Șt. Meteș) au socotit greșit că Eftimie era un călugăr moldovean, care, din pricina amestecului într-o răscoală împotriva lui Alexandru Lăpușneanu, a fost silit să se refugieze în Transilvania. Împotriva vechii tradiții, după care vlădicii Transilvaniei erau hirotoniți la Târgoviște, hirotonia lui Eftimie a săvârșit-o patriarhul Macarie al Ipekului. Probabil a fost trimis acolo chiar de Ștefan Báthory, fie din dorința acestuia de a câștiga încrederea turcilor, căci Macarie era frate cu renegatul Mehmet Socolli, marele vizir, și primise jurisdicție peste toți creștinii din Europa centrală, ocupată de turci, fie că urmărea slăbirea legăturilor românilor transilvăneni cu frații lor de peste Carpați.

La 3 august 1572, același principe înștiința pe dregătorii săi că Eftimie a fost hirotonit „episcop” de către patriarhul Macarie, dindu-i din nou dreptul de a propovădui „oriunde în țara și părțile ungurești”, poruncind dregătorilor „ca pe el și pe popii românești care țin legea lui, să-i lăsați slobozi, fără nici o piedică, să umble, să petreacă, să predice, să învețe, să facă slujbe și să servească Sfintele Taine, dregătorii să nu mai îndrăznească să se amestece în slujba lui și în încasarea venitului lui.....” Înseamnă că jurisdicția lui se întindea peste toată Transilvania, Bihor și Maramureș. La sfârșitul lunii octombrie 1573, Eftimie era în Brașov, probabil pentru a discuta cu diaconul tipograf Coresi problema imprimării unor noi cărți în limba română. În ianuarie 1574, era din nou în Brașov, ceea ce ne face să credem că, în intervalul de timp scurs de la primia vizită, a călătorit în Țara Românească. Nu avem nicio știre asupra locului în care și-a stabilit reședința. Presupunem că a fost în Alba Iulia, în marginea orașului, unde au avut-o și urmașii săi (casa din Lancrăm, a lui Sava, fusese dăruită lui Pavel Tordași). Păstoria lui la Alba Iulia a fost de scurtă durată, căci s-a retras din scaun în vara anului 1574.

Hristofor (II)

Urmașul său a fost ieromonahul Hristofor, numit de Ștefan Báthory tot atunci (6 iunie 1574). Nu știm din ce mănăstire venea. Se presupune că a fost hirotonit la Târgoviște de mitropolitul Eftimie (1568-1576). Prin 1576, același principe a scos pe preoții și credincioșii români din comitatele Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru (interior), Solnocul de mijloc și Crasna, de sub jurisdicția lui Hristofor, încredințindu-le spre păstorire nou-numitului episcop de Vad, Spiridon.

Păstoria lui Hristofor a durat vreo cinci ani. Probabil a murit înainte de 16 mai 1579, când a ieșit de sub tipar Tetraevanghelul slav de la Alba Iulia, a lui Lorinț, căci nu era pomenit în epilogul ei. La 21 octombrie 1579 Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda, hotăra: „Popii români să-și aleagă episcop românesc pe cine vor voi, după ce episcopul lor de până acum a murit și domnitorul (= principele) să întărească pe acela care îl vor alege dintre ei”. Înseamnă că preoților români li s-a recunoscut dreptul pe care-l vor fi avut din vechime de a-și alege ei înșiși chiriarhul, drept care s-a respectat în Biserica Ortodoxă din Transilvania până în 1697 și, din nou, din 1810 până azi.

Ghenadie

Preoții români, adunați atunci în sobor, au ales ca mitropolit pe Ghenadie, primul care apare, în mod oficial, cu acest titlu. Desigur a fost hirotonit la Târgoviște de mitropolitul Serafim (1576-1585), pe care-l va fi cercetat și în 1582, când a făcut un nou drum în Țara Românească. În timpul lui, legăturile dintre mitropoliții celor două țări au fost și mai strânse. Prin conlucrarea lor s-a tipărit Evanghelia cu învățătură, de către diaconul Coresi, la Brașov în 1580-1581, în prefața căreia Ghenadie era numit „luminatul mitropolit marele Ghenadie de în tot tinutul Ardealului și al Orăziei”, iar Serafim, „arhimitropolit”. Tot cu sprijinul lui Ghenadie a tipărit diaconul Coresi și un Sbornic slavon (Minei) la Sebeș, în 1580.

Ghenadie a fost primul mitropolit al Transilvaniei despre care avem știri sigure că și-a avut reședința în Alba Iulia. Astfel, un act din 16 ianuarie 1581 vorbea de un „episcop al românilor din comitatul Albei Transilvaniei”, care avea „casă, în afara zidurilor cetății Alba Iulia, iar iezuitul Antonio Possevino, care a petrecut mai multe zile în acest oraș, în martie 1583, seria că românii ardeleni au în Alba Iulia un mitropolit a cărui demnitate este confirmată de principe. Înseamnă că nici catolicii și nici protestanții nu făceau distincție clară între noțiunile de mitropolit și episcop în Biserica Ortodoxă.

Ioan de la Prislop

Mitropolitul Ghenadie a păstorit până la moartea sa, survenită la începutul anului 1585. În locul său, soborul preoților români a ales, ca mitropolit, pe Ioan, egumenul mănăstirii Prislop. Principele Sigismund Báthory l-a confirmat, la 20 martie 1585, ca „episcop al Bisericii românești din Ardeal și părțile ungurești”, fiind prezentat ca un om învățat, cumpătat, cu viață curată și evlavios... care a condus cu lauda mănăstirea câțiva ani...”.

A fost egumen al mănăstirii după refacerea ei radicală de către domnița Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Țării Românești, ea fiind și îngropată aici. A fost hirotonit arhiereu tot la Târgoviște, unde mai păstorea încă mitropolitul Serafim. La 18 august 1585 era în Brașov, venind cu o scrisoare de recomandare din partea lui Mihnea Turcitul, domnul Țării Românești (1585-1591), către principele Sigismund Báthory. Păstoria lui a durat până către anul 1605.

Mihai Viteazul și Biserica Ortodoxă din Transilvania

Mitropolitul Ioan de la Prislop a avut norocul să păstorească tocmai în timpul lui Mihai Viteazul, cel care a izbutit să realizeze, pentru un timp prea scurt însă, unitatea politică a celor trei țări românești.

Înainte de unire

Atât în cursul scurtei sale domnii în Transilvania, dar și mai înainte, marele domnitor s-a interesat de soarta Bisericii Ortodoxe de aici. Astfel, în 1595, când a trimis o solie la Alba Iulia, în frunte cu mitropolitul Eftimie și episcopii Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului, pentru ca să încheie o alianță politică cu Sigismund Báthory, nu a fost uitată nici Biserica românească.

De aceea, în tratatul încheiat la 20 mai 1595, era înscris și un articol privitor la Biserică, prin care se prevedea ca tot clerul, de mir și monahal, să fie lăsat „în obiceiul și tradiția din vechime, cu ritul, ceremoniile și libertățile lor și chiar să-și poată strânge în mod liber veniturile lor îndătinate”. În continuare, se preciza că toate bisericile românești din Transilvania „vor fi sub jurisdicția sau ascultarea mitropolitului din Târgoviște, după dispoziția dreptului bisericesc și a rânduielilor acelei țări și își vor putea strânge veniturile lor îndătinate și obișnuite”.

Mitropoliții Ungrovlahiei, în calitatea lor de „exarhi ai Plaiurilor”, hirotoneau pe mitropoliții Transilvaniei, le dădeau Sfântul Mir și vegheau la păstrarea neschimbată a învățăturii ortodoxe. Așa trebuie înțeleasă „jurisdicția” de care se făcea amintire aici. Poate ca o urmare a acestui tratat, Sigismund Bathory a îngăduit mitropolitului Ioan, la 4 iunie 1595, să adune de la preoții din Țara Făgărașului câte un florin pe an, după vechiul obicei, precum încasa de la preoții din restul țării, căci până atunci aceștia plăteau darea respectivă așa zișilor „episcopi” româno-calvini.

În decembrie 1596, când Mihai Viteazul a vizitat pe Sigismund Bathory, a obținut de la el îngăduința să ridice o biserică-mănăstire în însăși capitala sa, la Alba Iulia, lângă zidurile cetății, care a servit și drept catedrală și reședință mitropolitană. Ea a fost ridicată în 1597, când a fost îngropat în ea vornicul Danciu din Brâncoveni, tatăl lui Matei Basarab, trimis în solie la Alba Iulia, unde și-a găsit sfârșitul.

Mihai Viteazul a ctitorit și alte biserici în Transilvania: la Lujerdiu, în părțile Clujului și la Făgăraș. Credincioșii din Ocna Sibiului au ridicat o biserică de lemn cu ajutorul unui dregător al domnului român, vistiernicul Vasile, pe care au fost siliți să o răscumpere de la dări-mare în 1609, plătind o însemnată sumă de bani bisericii calvine de acolo.

Cu ajutorul lui Mihai Viteazul, a ajuns episcop la Muncaci egumenul Serghie de la Tismana, în 1597.

Unirea din 1600

Marele domn al Unirii a fost preocupat și de ridicarea stării materiale și morale a preoțimii românești din Transilvania. Astfel, Dieta, întrunită la Alba Iulia la 20-27 iulie 1600, a hotărât la dorința sa ca preoții români să fie scutiți de robotă, iar cei care s-ar recăsători să fie pedepsiți cu două sute de florini.

S-a susținut în vechea istoriografie românească, îndeosebi în cea unită (A. Bunea, iar după el N. Iorga ș.a.), că Mihai Viteazul ar fi fost cel care a înființat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, cu sediul în Alba Iulia, așezând aici pe primul ei cârmuitor, Ioan de la Prislop. Adevărul este că Mihai Viteazul a ridicat numai o nouă biserică, ce trebuia să slujească drept catedrală mitropolitană, făcând, alături de ea, și o reședință corespunzătoare pentru vlădica Ioan de la Prislop, pe când Mitropolia ca instituție era mult mai veche.

În primul rând, există o serie de mărturii documentare sau de alt gen privind „arhiepiscopii” sau „mitropoliții” Transilvaniei cu sediul în Feleac. Faptul că urmașii acestora n-au mai avut un sediu stabil se explică prin împrejurările politice nefavorabile. Avem apoi alte știri sigure că „mitropolitul” Ghenadie și-a avut reședința la Alba Iulia „lângă zidurile cetății”.

Tot aici vor fi stat și înaintașii săi Eftimie și Hristofor. Trebuie avut în vedere și faptul că în actele emise în cancelaria principilor Transilvaniei, mitropolitii români apar sub denumirea de episcopi. Însuși mitropolitul Ioan de la Prislop era numit, în decretul de confirmare, episcop al bisericilor românești din Transilvania și părțile ei ungurești, iar în diplomele principilor din secolul al XVII-lea, mitropoliții ardeleni erau numiți tot „episcopi”, iar mitropolia-„episcopie”. În sfârșit, trebuie să avem convingerea că dacă Mihai Viteazul ar fi fost acela care să întemeiase Mitropolia Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, după căderea lui instituția creată de el ar fi fost cu siguranță suprimată.

Calvinismul și românii ortodocși din Transilvania

Mai sus au fost discutate împrejurările în care s-a răspândit luteranismul între sașii transilvăneni, precum și calvinismul și unitarianismul între unguri. Românii au rămas și mai departe în vechea lor credință ortodoxă, socotită tolerată, deși în 1543, Dieta întrunită la Cluj proclamase principiul libertății religioase în Transilvania.

Prozelitismul calvin

În vechea istoriografie s-a afirmat că sașii ar fi încercat să propage învățătura lui Luther și printre români. Cercetările recente au dovedit că nu poate fi vorba de o astfel de propagandă la români. În schimb, calvinii maghiari, a căror confesiune a fost recunoscută ca „religie de stat”, în locul celei catolice, au folosit toate mijloacele pentru a-și răspândi învățătura printre români. Scopul nemărturisit al acestei acțiuni era identic cu cel pe care-l urmăreau catolicii, adică maghiarizarea credincioșilor români.

În acest scop, cârmuitorii calvini ai Transilvaniei (principi, superintendenți, membri ai Dietei, comiți etc.) au folosit felurite metode de atragere a românilor la calvinism: numirea unor „episcopi” româno-calvini, tipărirea de cărți calvine în românește, diferite măsuri de îngrădire a autorității mitropolitului ortodox, precum și a protopopilor și preoților săi etc.

Această propagandă a început după 1556, anul desființării episcopiei catolice din Alba Iulia, fiind sprijinită de principele Ioan Sigismund, convertit la calvinism. A slăbit în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, sub principii catolici din familia Báthory, ca apoi să se desfășoare cu deosebită intensitate în tot cursul secolului al XVII-lea, cu sprijinul statornic al principilor calvini maghiari din acel timp. Ca și în cazul propagandei catolice din secolele anterioare, calvinismul a putut atrage doar puțini români, mai ales dintre aceia care dețineau felurite proprietăți sau funcții publice, pentru ca să și le poată menține.

Încercări de distrugere a ortodoxiei în Transilvania

În anul 1566, întâlnim primul superintendent calvin pentru români, Gheorghe din Sângeorz, probabil un preot român trecut în rândul nobilimii. Presupunem că era originar din Sângeorz-Trăscău (azi Colțești, jud. Alba), în apropiere de Aiud, sat locuit astăzi de maghiari. Resedința acestuia se pare că era în Teiuș. Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, la 30 noiembrie 1566, a dat tot sprijinul superintendentului Gheorghe, hotărând ca „erezia ortodoxă să fie înlăturată, iar slujitorii Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoți, călugări) care nu vor să treacă la religia cea adevărată (calvinism, n.n.), să fie alungați din țară”. Cu toate aceste măsuri, preoții și credincioșii români, în frunte cu mitropolitul Sava din Lancrăm, au opus rezistență.

De aceea, în anul următor, Gheorghe de Sângeorz se plângea lui Ioan Sigismund că preoții români nu vin la sinoadele lui ca să asculte „curată învățătură evanghelică” pe care le-o predica el, nu-i achitau darea cuvenită, ci, dimpotrivă, îi adresau „cuvinte urâte și calomnioase și diverse injurii”. La 2 octombrie 1567, principele amenința pe români că dacă nu vor asculta pe superintendent, vor fi expulzați din țară, ca și catolicii, în 1556. Peste o lună, principele ordona și dregătorilor săi să dea tot sprijinul lui Gheorghe de Sângeorz.

Dar toate aceste măsuri n-au folosit la nimic, pentru că în iunie 1568, Dieta întrunită la Turda constata că „sunt încă foarte mulți români în țară care nu se supun episcopului calvin, ci ascultă pe popii lor cei vechi”, cerând pedepsirea acestora.

Activitatea lui Gheorghe de Sângeorz s-a încheiat cu moartea sa, survenită prin 1568, căci la 8 februarie 1569, același principe calvin anunța pe dregătorii săi că a numit ca „episcop sau superintendent general al bisericilor românești din țara Ardealului” pe Pavel din Turdaș (Tordași) - sat în apropiere de Orăștie, obligându-i să-l ajute să propovăduiască în românește și să reformeze cultul ortodox. Noul superintendent a convocat o adunare (sinod) la Aiud, la 16 octombrie 1569, care a adoptat șase hotărâri privitoare la reformarea cultului ortodox: înlăturarea învățăturilor ortodoxe care - după părerea calvinilor nu aveau temeiuri biblice (deci Sfinta Tradiție), înlăturarea cultului sfinților și rugăciunilor pentru cei morți, admiterea căsătoriei a doua la preoți, săvârșirea slujbelor în românește, catehiszarea credincioșilor în învățătura calvină ș.a.

Pretinșii „episcopi” româno-calvini

A fost discutat mai sus că pentru neîmplinirea hotărârilor luate de cercurile calvine și poate chiar ale celor luate de acest sinod, mitropolitul ortodox Sava a fost înlăturat din scaun, dar la 4 noiembrie 1570, principele a dăruit casa și grădina sa din Lancrăm superintendentului Pavel din Turda (peste patru ani el a vândut toate aceste proprietăți sașilor din Brașov).

Dintr-o scrisoare a lui Pavel către bistrițeni scrisă din Lancrăm în decembrie 1570 aflăm că din dispoziția principelui a convocat un nou sinod, la Cluj, pentru ziua de 1 ianuarie 1571. În scrisoare se preciza că preoții chemați la sinod erau îndatorați să aducă bani pentru cumpărarea Psaltirii și a Liturghierului, tipărite în românește, urmând ca aceia care nu se vor prezenta să fie pedepsiți. Mulți istorici au socotit că este vorba de Liturghierul și Psaltirea tipărite de Coresi la Brașov, în 1570. În realitate, Tordași avea în vedere Psaltirea românească cu litere latine și ortografie maghiară-săsească, tradusă din maghiară, și de Cartea de cântece calvine, ambele tipărite în 1570, probabil la Cluj.

Situația Bisericii românești s-a schimbat după moartea lui Ioan Sigismund Zápolya (14 martie 1571), când la conducerea Transilvaniei au urmat principi din familia catolică Báthory. Cu toate acestea, acțiunea prozelitistă printre români a continuat, datorită deputaților calvini din Dieta țării, care au izbutit să impună unele hotărâri care-i priveau pe români. Astfel, la 21 aprilie 1577, curând după moartea lui Pavel din Turda, Dieta întrunită la Turda hotăra să se aleagă un nou superintendent pentru românii care, „luminați de Dumnezeu, au păstrat religia grecească” (ortodoxă) și au trecut la calvinism. Noul ales, Mihail Tordași, era fiu sau rudă a lui Pavel. În timpul său au fost convertiți la calvinism 26 de credincioși români din satul Turda, unde probabil își avea sediul, cărora li s-au maghiarizat și numele (Ion Boldea - Szatmáry János, Dumitru Jeledințan - Loszadi Demeter etc.). Ulterior s-a luat și biserica de la credincioșii ortodocși și s-a dat acestor calvini maghirizați (există și azi credincioși calvini în această localitate, descendenți ai românilor ortodocși amăgiți în urmă cu patru veacuri).

Probabil cu sprijinul lui Mihail Tordași s-a înființat o tipografie la Orăștie, în care s-a imprimat în 1582 cunoscuta lucrare intitulată Palia, în limba română. Cuprindea primele două cărți ale Vechiului Testament: Facerea și Ieșirea (s-au păstrat și fragmente din alte cărți în manuscris). Este o traducere după versiunea maghiară a Bibliei lui Gáspár Heltai, tipărită la Cluj, în 1551. Din prefața Paliei aflăm că în afară de Mihail Tordași, căruia îi aparține inițiativa și supravegherea traducerii și tipăririi, au colaborat și alți predicatori și dascăli români calvini: „Herce Ștefan, propoveduitorul Evangheliei lui Hristos în orașul Caransebeșului, Zacan Efrem, dascălul de dăscălie a (Caran)sebeșului și cu Peștișel Moise, propoveduitorul Evangheliei în orașul Lugojului, și cu Archirie, protopopul varmighiei (județului) Henedoarei”. Aceste orașe bănățene au fost două centre importante de propagare a calvinismului.

Cu Mihail Tordași s-a încheiat sirul pretinsilor „episcopi” româno-calvini. În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, principele catolic Sigismund Báthory a expulzat din Alba Iulia pe însuși superintendentul calvin maghiar, reașezând aici un episcop catolic, în persoana lui Dimitrie Naprágyi. Dar în secolul al XVII-lea, acțiunea prozelitistă calvină printre români s-a dezlănțuit cu și mai multă intensitate, fiind patronată de principii calvini care s-au succedat atunci la conducerea Transilvaniei.

A se vedea și

• Mitropolia Ardealului

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9