Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei, 7#28). Dumnezeu a creat viata viaţa sub toate aspectele ei, iar în ceea ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o grija deosebită. Viata Viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grija deosebită: omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci şi (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a Lui Dumnezeu.

Aceasta ne dovedeşte faptul că omul nu este simplă fiinţă fiinţa biologică ("fiinţa vie" înzestrată cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2#7) şi trup omenesc (nu orice trup) viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea - cu voia Lui Dumnezeu - oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3#28), în vederea asemănării cu El. Consecinţa logică a acestei învăţături şi credinţe este aceea că toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele poseda posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al Lui Dumnezeu, dar chip intrîntr-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.

Pentru că este purtătoarea chipului Lui lui Dumnezeu, orice fiinţa fiinţă omenească, oricare ar fi vârsta, situaţia sau starea sa fizicafizică, deţine o demnitate reala reală şi impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Lui Dumnezeu Însuşi: "Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (...), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut" (Matei 25#40,45).

Daca viaşa şiDacă viaţa si, mai ales, viaţa omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării şi nici exclusiv produsul eforturilor omeneşti. Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţă viaţa şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţaviaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta aceasta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenta istorica existenţa istorică în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Lui Dumnezeu.

Revelaţia (consemnata în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă omeneasca omenească (nu simplu "produs de concepţie"), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grija deosebita fata grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.

Psalmistul David a spus în acest sens: "Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele" (Ps. 138#13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: "Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece te-am sfinţit" (Ieremia 1#5). Iov a spus: "Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit" (Iov 10#8-9). Legislaţia lui Moise a acordat o grija deosebita grijă deosebită mamei şi pruncului (Ex. Ieşirea, 21, 23-24, 9,6).

Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatam doua constatăm două lucruri foarte importante:

a) Elisabeta arata un respect deosebit fata faţă de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;<br>b) Se confirma confirmă faptul că pruncul din pântecele mamei participaparticipă, în felul sausău, la evenimentele la care participa participă mama; Evanghelistul ne spune cacă, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Lc. 1,44), ceea ce demonstrează cacă, înainte de naştere, pruncul percepe deja prezenta lui prezenţa Lui Dumnezeu.

Extinzându-se din spaţiul ebraic, mesajul creştin s-a confruntat cu o lume şi cu o civilizaţie care avea cu totul alte aspiraţii şi alte coordonate decât cele trasate de Revelaţie. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicalachirurgicală, fie prin luarea de medicamente erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoştea lumea greco-romana era noţiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Lui Dumnezeu, adică încălcarea cu ştiinţă , şi libera voinţă , a voinţei lui Lui Dumnezeu, noţiune foarte prezenta prezentă în tradiţia iudaica iudaică şi în viata creştinaviaţa creştină. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, de le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăţia lui Lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10, Gal. 5,20, Efes. 5,5). Printre acestea se număra numără şi cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia).

In În legislaţia romana găsim explicaţia termenului "pharmakeia". Legea Corneliană din anul 81 d.Hr înţelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament avem dovada că păcatul uciderii pruncilor este unul din cele mai grele, unul din cele care ne exclud din Împărăţia lui Lui Dumnezeu.

Epistola către Barnaba (scrisa pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: "Iubeşte pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Sa Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; sa să nu-l ucizi nici după ce s-a născut (XIX, 5). Acelaşi punct de vedere îl va exprima şi Didahia celor 12 Apostoli (2,2, 5,2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiaşi îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitentei concomitenţei sufletului şi a trupului: unul şi celalalt se formează deodată (De anima, 27,210). Acelaşi Tertulian va numi avortul crima (Apologeticum, 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena, 9,12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian şi Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul, 2,10,96) şi Minucius Felix (Octavius, 30,2). În "Scrisoarea către Diognet", perla a literaturii creştine din primele trei secole, se arata arată că una din notele care deosebesc pe creştini de necreştini este aceea că ei nu-şi ucid pruncii: "Se căsătoresc precum fac toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi" (III, 6).

In În secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceştia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom. op.29, în Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24,4), Lactantiu, Ambrozie, Ieronim şi alţii. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep. 188, 8, şi Can.2).

Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăşte excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând sa să se împărtăşească decât pe patul de moarte (Canoanele 63,68). Sinodul Quinisext (691), prin canonul 91, opreşte de la împărtăşanie pe o durată de 10 ani femeile care dau şi pe cele care primesc medicamente avortive.

Din nefericire, practicile avortive (şi contraceptive) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. În numele "fericirii" imediate şi al comodităţii se ucid generaţii de oameni şi moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la aceasta această realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută de instituţii care se intitulează uneori "caritative", "umaniste" şi chiar "medicale".

a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcina sau naştere, ar trebui sa fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viata viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viataviaţa, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa să fie născut şi, după caz, înfiat.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se considera consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravitaţii păcatului avortului (luandu-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluţii concretepentru o viaţă demnă, morală şi materială, a familiei. Biserica trebuie sa să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualitaţii umane. Activitatea pastorală a preotului trebuie diversificată. Biserica va trebui sa sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, trebuie educat sa-şi pună ordine în propria-i viaţă, în condiţiile sociale actuale , trebuie educat asupra căsătoriei, a drepturilor şi obligaţiilor care revin în urma ei, şi nu în ultimul rând educat cu privire la economia familiei.