'''Chipul''' [(gr. ''eikon'' ; lat. ''imago'' = imagine, icoană, chip] ) este o [[Teologie|noțiune teologică ]] importantă în învățătura ortodoxă. Pe temeiul Revelaţiei Revelației biblice, [[Biserica învaţă Ortodoxă|Biserica]] învață că [[Dumnezeu ]] a creat omul «după chipul» (gr; . ''kat' eikona'') Său propriu ([[Cartea Facerii|Facere ]] 1, 26). Expresia aceasta se referă la conaturalitatea funciară dintre Dumnezeu şi și om. Omul este imaginea în care se reflectă fiinţa ființa personală, liberă şi și de comuniune a lui Dumnezeu ([[Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel|II Cor. ]] 3, 18). [[Antropologie|Antropologia creştinăcreștină]] are un caracter «teologic», adică depinde de concepţia concepția despre Dumnezeu şi și în mod special de [[hristologie]], deoarece [[Cuvânt|Logosul]] este «chipul» perfect al Tatălui (II Cor. 4, 4). Proprietatea esenţială esențială a Fiului este de a fi chipul întru totul identic, consubstanţial consubstanțial cu Tatăl. [[Dumnezeu Tatăl]] ne-a creat întru asemănarea «chipului» Fiului Său : «Tatăl, Care Te-a născut din Sânurile Sale, fără de ani şi și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale» (Sfântul [[Efrem Sirul]]).

Pentru teologia răsăriteană, chipul, ca proprietate ontologică ce defineşte definește omul (vezi [[Antropologie]]) în raportul său cu Dumnezeu şi și cu celelalte creaturi, deşi deși constitutiv, totuşi totuși are un caracter potenţialpotențial, dinamic. Începând cu sfântul [[Irineu de Lyon]], [[Părinţii Părinții Bisericii]] subliniază ideea că chipul nu este un termen de limită al umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării (vezi [[Asemănare]]) ca fruct al libertăţiilibertății. Omul era în stare să câştige câștige voluntar asemănarea, după cum a pierdut voluntar forma originară a chipului său.

[[Fericitul Augustin]], vorbind de «starea originară», afirmă că în rai omul a avut o perfecţiune perfecțiune supranaturală realizată, adică poseda înţelepciunea şi cunoaştereaînțelepciunea și cunoașterea, posibile umanului. Teologia apuseană identifică în general chipul cu totalitatea virtuţilor şi însuşirilor virtuților și însușirilor supranaturale de la început. Ortodoxia vede chipul în fixarea «naturală» a omului în comuniunea de viată a lui Dumnezeu ; de aceea, şi și păcatul este înţeles înțeles ca o degradare ontologică, şi și nu o simplă corupţie corupție etică.

Cum a fost afectat chipul de căderea în păcat ? Părinţii Părinții răsăriteni (precum [[Atanasie cel Mare]], [[Chiril al Alexandriei]] şi și [[Grigorie de Nyssa]]) susţin susțin că chipul a fost desfigurat, dar nu pierdut: «Chipul slavei Tale sunt, deşi deși port ranele păcatului» (imnografie - Binecuvântările morților). Nu este vorba de dispariţia dispariția chipului, de dezintegrarea umanului în neant, ci de ieşirea ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, de pierderea stabilităţii stabilității ontologice şi și a sensului existenţeiexistenței. Căderea (v. CĂDERE) modifică condiţia condiția chipului de la început, introduce o dezordine existenţialăexistențială, omul se îndepărtează de punctul său de referinţă referință originar : asemănarea cu Dumnezeu. De aceea restaurarea chipului, organul prin care Dumnezeu este accesibil omului, este o condiţie condiție absolut necesară pentru reconstituirea drumului spre a-semănare. Cu toată opacitatea chipului, omul cel vechi poate mărturisi : «Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei feței Tale, Doamne» (Ps. 4, 6).

:«Dumnezeu — fiind Minte şi și mai presus de făpturile zidite de El intru înţelepciune şi înțelepciune și născând fără curgere pe Cuvântul spre dăinuirea lor, şi trimiţândși trimițând, cum s-a scris, pe Duhul Sfânt spre puterea lor — este atât în afară cit şi și în lăuntrul tuturor. Tot aşa şi așa și omul cel părtaş părtaș de firea dumnezeiască, fiind chip al Lui după partea înţelegătoareînțelegătoare, adică după sufletul mintal, netrupesc şi și nemuritor, şi și având prin fire mintea care naşte raţiunea naște rațiunea din fiinţa ființa sa, iar prin acestea susţinândususținându-se toată puterea trupului, este şi și în afara şi și în lăuntrul celor materiale şi și văzute. Şi Și precum Cel ce 1-a zidit pe el este nedespărţit nedespărțit de ipostasurile Sale, adică de Cuvântul şi și de Duhul, la fel şi și omul este netăiat cu sufletul de minte şi și de cuvânt (raţiunerațiune), fiind o singură fire şi fiinţăși ființă, nehotărnicită de trup.:Precum Dumnezeu e închinat în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi și in Duhul Sfânt, aşa şi așa și chipul zidit de El, adică omul, e văzut în trei părţipărți: în suflet, în minte şi și în cuvânt, dar, ca cel ce se închină lui Dumnezeu, Care a făcut toate din cele ce nu sunt. Deci cele ce sunt împreună-veşnice şi veșnice și de o fiinţă ființă cu Dumnezeu (Tatăl) după fire, acelea sunt de o fire şi și de o fiinţă şi ființă și cu chipul Lui. Din acestea se vede în noi chipul şi și prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi deși sunt amestecate cu lutul» ([[Nichita Stithatul]], ''Cele 300 de capete'', suta a treia, 6—7, în Filocalia rom., vol. VI, p. 305—306).

*Ioan Turcu, ''Conceptul de «chip» şi implicaţiile și implicațiile lui soterialogice'', în «Ortodoxia», XI (1967), nr. 3, p. 414—430; *D. Stăniloae, ''Chipul lui Dumnezeu şi și responsabilitatea lui în lume'', în «Ortodoxia», XXV (1973), nr.3, p.347-362.