5.289 de modificări
Modificări
ortografie
După cucerirea Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic a fost numit etnarh, administrator politic al întregii comunităţi (millet) ortodoxe greceşti, cu sarcini administrative şi autoritate jurisdicţională în procesele civile dintre creştinii ortodocşi. Patriarhia Ecumenică – şi Fanarul, în care îşi avea reşedinţa – a asumat astfel, pe lângă oficiul său religios, rolul de centru politic şi cultural al întregii creştinătăţi ortodoxe aflate sub stăpânirea otomană. Treptat, vechea Patriarhie sârbă a fost şi ea subordonată Patriarhiei Ecumenice. În acelaşi timp, odată cu intrarea treptată a Ţărilor Române sub dominaţia otomană, mai întâi ca state tributare, apoi din ce în ce mai dependente de Poarta Otomană, familiile domnitoare româneşti şi-au stabilit şi ele câte o reşedinţă importantă la Constantinopol, iniţial sub constrângere (prin obligaţia de a-şi trimite fiii drept ostatici ai sultanului), ulterior din necesitatea practică de a-şi păstra contactele şi influenţa în administraţia otomană şi pe lângă familia sultanului.
Rămăşiţele aristocraţiei bizantine, comercianţii şi restul populaţiei greceşti şi negreceşti ortodoxe, reuniţi în jurul Patriarhiei Ecumenice, alături de negustorii şi savanţii armeni şi evrei din oraş s-au aşezat cu predilecţie în Fanar.<ref>Comunitatea „fanariotă” ortodoxă era şi ea, în practică, una multinaţională. Având drept ''lingua franca'' greaca, aceştia proveneau din toate comunităţile ortodoxe din Europa Central-Răsăriteană, din Caucaz şi din Orientul apropiat – greci, bulgari, albanezi, sârbi, români, vlahi sud-dunăreni, georgieni etc.</ref> Mulţi dintre aceştia au fost cooptaţi în administraţia otomană, convertirea la islam aducându-i pe unii dintre acestea în cele mai înalte dregătorii din Imperiul Otoman. Alţii, păstrându-şi credinţa proprie, au urcat până la rangul de dragomani, translatori şi intermediari între Poarta otomană şi ambasadele străine, guvernatori sau administratori ai diferitor diferitelor teritorii din Grecia insulară şi în sfârşit, în secolul al XVIII-lea, pe tronurile Ţărilor Române.
Istoricul Steven Runciman, în lucrarea sa despre situaţia Patriarhiei Ecumenice după cucerirea otomană, descrie constrângerile la care au fost supuse aceasta şi comunitatea ortodoxă din Constantinopol, precum şi cercul vicios politic, economic şi cultural în care acestea au fost antrenate în secolele ulterioare căderii Constantinopolului. Istoria comunităţii fanariote este cea a unei comunităţi cucerite, marcată de trecutul şi ambiţiile imperiale pe de parte, de suspiciunile cuceritorilor şi nevoia de supravieţuire pe de altă parte<ref>Steven Runciman, ''The Great Church in Captivity: A Study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence'', Cambridge University Press, Cambridge/New York, 1986 (ed. 1 : 1968), ISBN-10: 0521313104.</ref>