În mod paradoxal, tocmai creștinii de pe teritoriile aflate sub dominație musulmană în acea vreme au avut mai multă libertate de a scrie în apărarea icoanelor decât cei aflați pe teritoriul Imperiului Bizantin. Leon Isaurul a putut să își pună în aplicare politica iconoclastă datorită popularității sale și a succeselor sale militare (se considera că eliberase [[Constantinopol]]ul de sub asediul arab din anii 717-718), care îi permiseseră menținerea puterii Imperiului prin războaie aproape anuale.

Prima perioadă iconoclastă a luat sfârșit când Leon al IV-lea (fiul lui Constantin al V-lea) a murit, iar văduva acestuia, [[Irina Împărăteasa]], a preluat puterea. Iconofilă, ea a inițiat [[Sinodul VII Ecumenic]] (cunoscut şi ca ''al doilea Sinod de la Niceea'') în anul 787, unde este restabilită venerarea sau cinstirea (''proskynesis'') icoanelor, adorarea (''latreia'') acestora fiind însă interzisă în mod explicit. Unul din argumentele fundamentale ale cinstirii icoanelor se găsește în învățătura asupra [[Întrupare|Întrupării]]: întrucât Dumnezeu-Fiul (Iisus Hristos) S-a făcut trup, având o formă fizică, este de acum înainte posibilă folosirea materiei pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu-Fiul și pe Sfinți. Venerarea icoanelor s-a menținut de-a lungul domniei împărătesei Irina și a succesorului ei, Nichifor I (802-811 d.Hr.) și în timpul celor două scurte domnii ale împăraţilor care au urmat după acesta.