Studiile aghiografice din secolul XX{{Ref|1}} au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnică.  Mucenicii erau "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creştinii i-au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor.  Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi sinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" {{Ref|2}} În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini, şi, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi {{Ref|3}}. Dar această evoluţie nu se va opri aici. "Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, şi pe episcopi" {{Ref|4}}. Mai apoi, alte şi alte nume au început să îngoaşe listele, peste tot. "Astfel, unii din cei mai mari sfinţi din Noul Testament sunt prăznuiţi în săptămâna [[Crăciunul]]: Sf. Ştefan, Sfinţii Iacov şi Ioan, Sfinţii Petru şi Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului IV. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, şi-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă a Bisericii (...). Vine apoi şi vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi mucenicilor marii asceţi şi alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii lor". {{Ref|5}}