Există trei '''ranguri monahale''': '''rasoforul''', '''stavroforul''' şi '''ieroschimonahulschimonahul''' (sau ieroschimonahiaschimonahia). Fiecare din aceste trei ranguri reprezintă un nivel din ce în ce mai mare de [[asceză]]. În primele zile ale [[monahism]]ului exista doar un singur rang—schima mare.

Călugării ortodocşi sunt apelaţi numiţi cu "părinte" chiar dacă nu sunt preoţi; dar atunci când conversează discută între ei, călugării, adesea, se adresează unul altuia cu "frate." Novicii sunt întotdeauna apelaţi cu numiţi "frate." Printre greci, călugării în vârstă sunt numiţi adesea ''gheronda'' sau "vârstnicbătrâni", în semn de respect pentru angajamentul lor. În tradiţia slavă, titlul de vârstnic "bătrân"(slavonă: ''[[stareţ]]'') este rezervat de obicei acelora care au o viaţă spirituală îmbunătăţită şi care sunt sfătuitorii celorlalţi.

Măicuţele Maicile care au fost tunse ca stavrofor stavrofore sau alt de rang mai înalt sunt apelate cu numite "maică". Călugăriţele novice şi rasofore rasoforele sunt apelate chemate cu apelativul "soră". Călugăriţele au acelaşi fel de viaţă ascetică, similar cu corespondenţii lor bărbaţi şi adesea mai sunt numite ''monahii'' (pluralul feminin de la ''monah'') iar , comunitatea lor numindu-se tot mănăstire(în alte limbi europene mănăstirile de femei sunt desemnate cu un termen diferit de cele de bărbaţi).

Călugării care au fost hirotoniţi întru preoţie se numesc ieromonahi (călugăr-preot); călugării care au fost hirotoniţi [[diacon]]i se numesc [[ierodiacon]]i (călugăr-diacon). Un schimonah care este şi preot se numeşte ieroschimonah. Majoritatea călugărilor nu sunt hirotoniţi; în mod normal, o comunitate va prezenta ierarhului atâţia candidaţi la hirotonire hirotonie câţi are nevoie pentru viaţa liturgică. Prin canoanele sfinte ale Bisericii Ortodoxe, candidaţii la episcopie trebuie să provină din rândul [[cler]]ului monahal.

'''Novice''' (în [[slavona veche|slavonă]]: послушник, ''poslushnik''), lit. "cel sub ascultare"— Aceia care doresc să intre în mănăstire îşi încep această etapă a vieţii ca novici. După ce sosesc în mănăstire şi stau cel mult trei zile ca oaspeteoaspeţi, stareţul sau stareţa îi pot da aspirantului binecuvântarea pentru începerea noviciatului. Nu există o slujbă aparte pentru îmbrăcarea unui novice în haina monahală, ci pur şi simplu el sau ea primesc permisiunea de a îmbrăca uniforma de novice. În tradiţia ascetică răsăriteană, novicii se pot îmbrăca sau nu cu [[veşminte|sutana]] neagră de pe dedesubt sau anteriul (în greacă: ''anterion'', ''eisorasson''; în slavonă: ''podriasnik''). În funcţie de tradiţia comunităţii locale şi de dispoziţiile stareţului, ei primesc scufia sau fesul (în greacă: ''skoufos'', în slavonă: ''skufia''). Anteriul de dedesubt şi scufia sunt prima parte a veşmintelor monahale ortodoxe. În unele comunităţi, novicii mai poartă brâul lat de piele. Novicele mai primeşte un [[şirag de mătănii]] şi este instruit în [[Rugăciunea lui Iisus]].

Dacă un novice alege să părăsească viaţa monahală în perioada noviciatului , o poate face fără nici un fel de urmări. De asemenea, i se poate cere să plece dacă are un comportament care nu corespunde monahismului sau dacă superiorul său ajunge la concluzia că nu este potrivit pentru viaţa ascetică, că nu are chemare pentru călugărie. Atunci când stareţul sau stareţa socotesc că novicele este pregătit, i se cere să intre în mănăstire. Unii aleg să rămână novici toată viaţa, dar nu din smerenie. Intrarea în oricare stadiu al vieţii monahale este voluntară.

'''Rasofor''' (slavonă: рясофор), lit. "purtător de rasă"— Dacă novicele doreşte să devină [[călugăr]], el "îmbracă" uniforma primului nivel de călugărie printr-o slujbă în timpul căreia este tuns. Deşi în acest moment nu se fac jurăminte, candidatul îşi reafirmă, în mod normal, angajamentul de a persevera în viaţa monahală. Apoi stareţul îl va tunde în călugărie prin tăierea a patru şuviţe de păr din patru locuri ale capului, sub forma unei cruciformă de cruce. Apoi, cel tuns, primeşte sutana de deasupra sau rasa (greacă: ''rasson'', ''exorasson'', sau ''mandorrason''; slavonă: ''riassa'') şi mantia cu mâneci largi, de la numele căreia provine şi numele de rasofor. Cel tuns mai primeşte, de asemenea, şi o ''[[camifalcă]]'', o căciulă cilindrică fără boruri, acoperită cu un văl (numit în greacă ''[[epanokamelavkion?]]'', literal "peste camilafcă"). (Acestea sunt articole separate în tradiţia greacă, dar în cea rusă ele sunt împreună , iar combinaţia lor se cheamă numeşte ''[[clobucklobuk]]''.În tradiţia românească, se numeşte camilafcă: pentru bărbaţi, combinaţia dintre cele două piese, iar pentru femei, doar un văl lung, purtat peste scufie şi coif) . Dacă nu o are deja, proaspătul rasofor mai primeşte şi o curea de piele pe care o poartă în jurul taliei. Hainele sale sunt de obicei negre, ceea ce semnifică faptul că acum el este mort pentru lume, de asemenea tot acum acesta primind şi un nume nou.

Cu toate că rasoforul nu face jurăminte, el încă însă este obligat moral să continue în călugărie pentru restul vieţii lui. Unii rămân permanent rasofori, fără să treacă la ranguri monahale mai înalte.

'''Stavrofor''' (slavonă: крестоносец, ''krestonosets''), lit. "purtător de cruce"— Următorul rang al călugărilor răsăriteni este acordat la câţiva ani după prima tundere, atunci când stareţul crede că respectivul călugăr a ajuns la nivelul de disciplină, dedicare şi smerenie adecvate acestei ridicări în rang. Acest rang mai este cunoscut şi sub numele de '''schima mică''' şi este considerat ca o "logodnă" pentru schima mare. La această trecere, călugărul face jurăminte de rămânere în acea mănăstire, de castitate, supunere şi sărăcie. În acest moment el este tuns şi primeşte veşmintele caracteristice noului rang, care constau din ''paraman'' (gr. ''paramandyas?'' (, slavonă: ''paraman''),un pătrat de pânză purtat pe spate brodat cu uneltele patimilor şi prins cu şnururi de o cruce de lemn purtată în zona inimii şi care simbolizează jugul lui Hristos. Din cauza acesteia, călugărul este numit acum ''stavrofor'' sau ''purtător de cruce''. Călugărul mai primeşte o cruce de lemn de purtat în mână (sau "crucea ocupaţieide călugărie"), pe care el trbuie să o păstreze în [[colţul cu icoane]] şi o lumânare din ceară de albine care simbolizează veghea monahului care se sacrifică pe el însuşi lui Dumnezeu. La adormirea sa, el va fi înmormântat ţinând crucea , iar lumânarea va arde la funeraliile sale. În tradiţia slavă, stavroforul mai primeşte şi [[mantie|mantia]] călugărească. ''Sutana de deasupraRasa'' îmbrăcată de stavrofor este mai amplă decât cea purtată de rasofor.

'''Schima mare''' (greacă: ''megaloschemos'', slavonă: Схима, ''schima'') — Călugării care deja au ajuns un nivel înalt de îmbunătăţire spirituală pot fi ridicaţi la cel mai înalt rang al monahismului, numit schima mare. Tunderea întru ''schimonah'' sau ''schimonahie'' urmează acelaşi tipic ca şi tunderea stavroforului, fiind făcute aceleaşi legăminte iar candidatul fiind tuns în mod similar. Dar, pe lângă veşmintele purtate de un stavrofor, candidatul primeşte ''analavos?analavul'' (slavonă: ''analav'') care este veşmântul monahal specific schimei mari. Din acest motiv, analavos analavul însuşi este adesea numit "schima mare". Acest veşmânt acoperă umerii şi cade în faţă şi în spate, cu porţiunea din faţă ceva mai lungă şi brodată cu uneltele Patimilor Mântuitorului şi cu [[Trisaghion]]ul. Varianta greacă nu are o glugă, pe când cea slavă are o glugă şi aripi pe umeri, astfel încât formează o cruce mare care acoperă umerii călugărului, pieptul şi spatele lui. O altă piesă pe care o primeşte candidatul la schima mare este ''polystavrion?polistavrionul'' sau (lit. "multe cruci" şi ) care constă întrdintr-un şnur cu multe cruci mici împletite în el. PolystavrionPolistavrion-ul formează un jug în jurul călugărului şi ţine analavos analavul în loc, reamintindu-i monahului că este dăruit lui Hristos şi că mâinile lui nu mai sunt potrivite pentru activităţi lumeşti şi , că el trebuie să lucreze doar pentru [[Împărăţia Cerurilor]]. Printre greci, la acest nivel se acordă şi o mantie. Paramandyas a Mantia schimei mari este mai largă decât cea a stavroforului, iar dacă el poartă un clobuc, acesta are o formă diferită, de degetar, numită ''culion'', un văl brodat iar vălul este de obicei brodat cu cruciuliţecruci.

În unele tradiţii monahale, schima mare se acordă doar călugărilor şi măicuţelor măicilor aflate pe patul de moarte , în timp ce în alte tradiţii se acordă după minim 25 de ani de călugărie.

Dacă purtătorul unor anumite titluri monahale primeşte schima mare, titlul său va încorpora particula "schimoschi-" sau "schim-". De exemplu, un ieromonah cu schima mare este numit '''ieroschimonah''', [[arhimandrit]]ul devine '''schimoschim-arhimandrit''', [[egumen]]ul - '''schimoschim-egumen''', etc. În tradiţia rusă, în aceste cazuri, în aceste cazuri particula "schimoschim-" este abreviată, de obicei, la "схи" (schi), iar titlurile corespunzătoare devin схимонах, иеросхимонах, схиархимандрит, схиигумен.

În [[Biserica Ortodoxă din Alexandria (coptă)|Biserica Ortodoxă Coptă din Alexandria]] există doar două ranguri călugăreşti, unul corespunzător echivalent rasoforului combinat cu stavroforul şi schima mare. (Nu există un rang separat echivalent cu stavroforul în tradiţia coptă). Cele două slujbe pentru rasofor şi stavrofor sunt slujite una imediat după cealaltă, ca un singur serviciuo singură slujbă, cu toate că dar în zilele noastre se pot sluji la câţiva ani distanţă dar (foarte rar). Când cele două tipice de slujbă sunt separate, hainele care se dau prima dată nu se mai dau şi la a doua slujbă, ulterioară.

Cât priveşte schima mare, care este simbolizată de o funie de piele răsucită şi care are între cinci şi şapte cruciuliţe în lungime, purtată în jurul gâtului , cu o parte în faţă şi celălalt capăt pe spate, ; aceasta este acordată, de obicei, episcopilor, fie odată cu slujba de hirotonire hirotonie, fie la scurt timp după, şi este acordată, de obiceiasemenea, monahilor care au ajuns la un grad ridicat de îmbunătăţire foarte îmbunătăţiţi sau care sunt pustnici pustnicilor, precum şi, de asemenea, monahilor, ieromonahilor şi stareţilor care sunt călugări de mai mult de 30 de ani şi au trăit o viaţă ascetică exemplară.

*[[Recompensele preoţilorDistincţii preoţeşti]]