14.992 de modificări
Modificări
m
typos
'''Adrian I al Romei''' a fost [[Listă a episcopilor Romei|Papă al Romei]] între anii 772-795, urmându-i lui [[Ștefan al IV-lea al Romei|Ștefan al IV-lea]].
Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obţinut, prin concesiile făcute de împăratul către Carol cel Mare, recunoaşterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menţinut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.<ref>Edward Gibbon, ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref> Obţinând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reuşi reuşit să îndepărteze definitiv ameninţarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el şi-a manifestat independenţa faţă de [[Imperiul Roman de Răsărit]].
Poziţia sa faţă de [[iconoclasm]] a fost foarte fermă, de condamnare a acestei [[erezie|erezii]]; această poziţie a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la [[Sinodul VII Ecumenic|Al Şaptelea Sinod Ecumenic]], sinod convocat de [[Irina Împărăteasa]] la [[Niceea]] în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (''proskynesis'') [[icoană|icoanelor]].
Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea [[Sfinţii Părinţi|Sfinţilor Părinţi]] răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.
Pontificatul său, de peste douăzeci şi trei de ani, a fost cel mai lung , până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
==Viața==
Se cunosc puţine lucruri despre tinereţea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.
{{Traducere EN}}