14.992 de modificări
Modificări
→Căderea Constantinopolului
În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), [[Constantinopol]]ul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.
Mehmed al II-lea Fatih (''Cuceritorul''), al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii.Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș.Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: "blocarea strâmtorii" și "tăierea gâtului", subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.Era clar acum că noua fortăreață urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească - dacă nu chiar să închidă - calea navigabilă către și dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în lipsa proviziilor de hrană, și pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obișnuite, plătite de corăbiile italiene care traversau Bosforul în sus și în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. Până în martie 1452, materialele și lucrătorii fuseseră adunați la locul ales. Construcția fortăreței a început la 15 aprilie şi s-a terminat în august acelaşi an (1452). Ca să curețe locul pentru construcția fortăreței Rumeli Hisarı, turcii au dărâmat câteva biserici și alte construcții care le stăteau în cale. În iunie, unii dintre localnicii greci au cutezat să protesteze. Au fost strânși laolaltă și măcelăriți de turci. Câțiva țărani greci de la Epivata, la Marea Marmara, s-au înfuriat când turcii și-au pus caii și animalele de povară să pască pe pământul lor și să le distrugă recoltele, chiar când se apropia vremea secerișului. Sultanul și-a întors trupele asupra sătenilor și a omorât 40 dintre ei. Cronicarul Ducas credea că acest episod a declanșat conflictul care avea să se încheie cu nimicirea bizantinilor. Incidentul l-a provocat pe împărat să-i facă sultanului o declarație formală de război. El a închis porțile Constantinopolului și i-a aruncat în temniță pe toți turcii aflați înăuntru (dar după trei zile, i-a eliberat). Cronicarul turc Tursun-Bei spune o poveste oarecum similară, despre o încăierare între niște ciobani și un grup de oșteni turci. Cei din oraș au crezut că începuse războiul și au zăvorât porțile. Câțiva dintre comandanții sultanului, care merseseră într-o plimbare, s-au pomenit reținuți. Împăratul Constantin a constatat că fuseseră bine tratați și i-a trimis înapoi în tabăra lor, cu o escortă. Dar sultanul s-a mâniat. Nu a mai acceptat nici o scuză și a trimis o somație: ori capitularea cetății, ori pregătirea pentru luptă. Singura măsură concretă pe care Constantin putea să o ia acum era să adune toate proviziile pe care reușea să le găsească, pentru a face față, în cel mai bun caz, unei blocade sau, în cel mai rău caz, unui asediu al cetății, dinspre uscat și dinspre mare, îngrijindu-se în același timp de repararea și apărarea zidurilor. Concomitent, a adresat apeluri încă mai urgente în Apus, pentru ajutor și sprijin. Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii dintre împărații Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei "Bule Papale de Uniune" la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupurile anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a Papei Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice. Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444. Deși unel orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană. Singuri venețienii din Constantinopol au reacționat fără întârziere, nemaiașteptând ordine de acasă, în urma scufundării uneia dintre corăbiile lor, în Bosfor, de către turci. Pentru ei pericolul era evident. Bailul lor, Girolamo Minotto, a convocat o întrunire de urgență a consiliului. Împăratul și cardinalul Isidor au fost de față. Cei mai mulți dintre conducătorii venețieni din oraș au votat să rămână și să participe la apărarea lui. Cei ale căror corăbii trebuiau să plece spre casă au ales să nu se mai supună ordinelor de la Veneția. Toți au fost de acord că nici o corabie venețiană nu va părăsi portul fără permisiunea bailului, sub pedeapsa unei amenzi de 3000 de ducați. Informațiile primite de la proprii cetățeni din Constantinopol au avut asupra conducerii Veneției un efect mai mare decât toți solii pe care-i trimisese împăratul. În februarie 1453, dogele a poruncit să fie pregătite nave de război și să se recruteze soldați care să fie gata să pornească la începutul lui aprilie. În același timp, i-a scris papei, lui Alfons de Aragon, lui Ladislau al Ungariei și împăratului din Apus, Frederic al III-lea, alarmându-i cu ultimele vești din Constantinopol. Dacă nu era trimis imediat un ajutor, cetatea avea să cadă în mâinile turcilor. Efervescența activității diplomatice din Veneția era impresionantă, dar venea prea târziu. Erau întârzieri de neîngăduit în echiparea flotei venețiene. Papa, care trimisese deja trei corăbii genoveze, a făgăduit să pregătească încă 5, care să fie armate la Veneția. Dar și acestea erau reținute din cauza tocmelilor la cheltuielile pentru echipament și la plata echipajelor. Între timp, la începutul anului 1453, împăratul a trimis alți soli spre Veneția și spre regele Alfons, rugându-i să expedieze nu numai arme, soldați și corăbii, ci și alimente, pentru că populația din Constantinopol începuse să sufere de pe urma blocadei turcești. Alfons a trimis o corabie cu provizii. Pe de altă parte, singura contribuție a împăratului Frederic a fost o scrisoare teribil de prostească, pe care i-a adresat-o sultanului Mehmed, amenințându-l cu un atac din partea tuturor conducătorilor și forțelor creștinătății dacă nu va dărâma fortăreața de la Rumeli Hisar și nu–și va abandona planurile de asediere a Constantinopolului. Scrisoarea lui este elocventă pentru atitudinile ușuratice ale atâtor cruciați de salon din Occident. Sultanul Mehmed și-a început pregătirile pentru asediul și cucerirea Constantinopolului în iarna anului 1452. Prestigiul lui nu trebuia să aibă de suferit, așa încât trebuia să fie sigur de succes. Prin urmare, a plănuit operațiunea cu mare grijă și fără să se uite la preț. În tot cursul acelei ierni lungi, împăratul Constantin și-a îndemnat poporul, bărbați și femei deopotrivă, să lucreze zi și noapte pentru repararea zidurilor și stivuirea armelor. A trimis corăbii în insule pentru a aduna provizii. Constantin era îngrijorat, dar nu disperat. Curajul lui era contagios și comandanții săi militari îl imitau. Megaducelui Luca Notaras i-a fost încredințată comanda apărării zidurilor dinspre țărmul Cornului de Aur. Diverșii fii din familiile Paleologilor și Cantacuzinilor, ale căror dispute din trecut contribuiseră mult la declinul imperiului, au luat comanda altor puncte strategice din cetate. Erau și mulți străini care, în al 12-lea ceas, au venit cu noblețe la apărarea cetății, a cărei bogăție o exploataseră și o subminaseră atâta vreme. Erau venețienii, cei mai mulți dintre ei mai degrabă din întâmplare decât cu intenție. Împăratul avea mare încredere în ei. Le-a cerut să se arate pe creasta zidurilor, așa încât inamicul să poată vedea cât de mulți erau; și când venețienii s-au oferit să stea de pază la cele 4 porți ale zidului dinspre țărm, el le-a încredințat cheile. Erau, de asemenea, bărbați din Genova, chiar dacă negustorii genovezi care trăiau în colonia lor fortificată de la Galata, dincolo de Cornul de Aur, nutreau speranța că, dovedindu-și neutralitatea, vor fi salvați, împreună cu proprietățile lor. Cel mai vestit dintre genovezi era Giovanni Giustiniani Longo, care a sosit la Constantinopol, ca voluntar, în ianuarie 1453, aducând cu el o companie de 700 de luptători. Era un oștean profesionist cu experiență și renumit pentru priceperea sa la asedii. Împăratul i-a încredințat comanda generală a apărării zidurilor dinspre țărm.
Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini. Zidurile [[Constantinopol]]ului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numeroşi. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.
Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greşeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate, de această dată fără a mai putea fi respinşi. Împăratul Constantin însuşi a condus ultimele lupte de apărare. Aruncându-şi mantia imperială purpurie, şi-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu aceştia în luptele de pe străzile oraşului<ref>[http://www.answers.com/topic/constantine-xi Columbia Encyclopedia: Constantine XI]</ref>. El a fost al 138-lea împărat roman (pornind de la Octavian Augustus) şi ultimul<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref>.
Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale şi îndreptându-se cu toţii spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti. După ce porțile au fost sparte, năvălitorii au ucis bărbaţii şi au separat femeile şi copiii, pentru a-i vinde pe piața de sclavi. Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prade orașul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile de jaf după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese jefuită, violată, sau înrobită.
== Saintly Status ==