14.992 de modificări
Modificări
→Viaţa: corecturi şi modif. exprimare
În 716 el a iniţiat o expediţie misionară în Frizia (o provincie istorică situată în nordul Olandei), cu intenţia de a-i [[convertire|converti]] pe frizoni, propovăduindu-le în propria lor limbă (limba sa natală, anglo-saxona, fiind asemănătoare cu cea din Frizia). Eforturile sale au fost însă împiedicate de războiul dus în acele vremuri între Carol Martel (regele francilor) şi Radbod (regele Friziei), astfel încât el s-a reîntors la Nursling, în Anglia.
Winfrid a plecat la Roma în anul 718. Acolo, a fost însărcinat (în 719) de către [[Papa]] Grigorie [[Listă a episcopilor Romei|Grigore al II-lea ]] să evanghelizeze Germania şi să reorganizeze biserica de acolo. Cu această ocazie, Papa i-a dat numele de '''Bonifaciu'''. În următorii cinci ani el a şi-a îndeplinit misiunea de evanghelizare în mai multe ţinuturi germane: Hessa, Thuringia Turingia şi Frizia. La [[30 noiembrie]] 722 Bonifaciu a fost ridicat la rangul de [[episcop]] al teritoriilor germane pe care le adusese în sânul [[creştinCreştinism|creştinătăţii]]ătăţii.
În mod simbolic, în anul 723, Bonifaciu a tăiat stejarul sfânt sacru dedicat zeului germanic ''Thor de '', care se afla lângă oraşul actual Fritzlar , din nordul HesseHessei. El a construit o [[capelă]] din lemnul acestuia acestui stejar, pe locul unde se găseşte în prezent [[catedrală|catedrala]] din Fritzlar şi , iar mai târziu a înfiinţat prima [[episcopie]] din Germania, la nord de graniţa romană fortificată(„limes”), în cadrul aşezării fortificate france din Büraburg, pe un deal proeminent din faţa oraşului de , peste râul Eder. Tăierea stejarului lui Thor este în general considerată ca fiind începutul creştinării germanilor. În 732, el a călătorit din nou la Roma pentru a-şi prezenta rezultatele muncii iar Grigorie Grigore al II-lea i-a conferit pallium „pallium”-ul de [[arhiepiscop]] , cu jurisdicţie asupra Germaniei. Bonifatie Bonifaciu s-a reîntors în Germania, a [[botez|botezat]] mii şi a mii de oameni şi a trebuit să facă faţă problemelor multor altor creştini care pierduseră contactul cu ierarhia regulată a clerul din cadrul ierarhiei Bisericii Catolice. În timpul celei de a treia vizite la Roma din anii 737/38-738, el a fost făcut ''legat papal '' pentru Germania. În 745 el Bonifaciu şi-a ales oraşul Mainz ca scaun [[mitropolit]]an.
După a treia călătorie la Roma, Bonifatie Bonifaciu a mers în Bavaria şi acolo a înfiinţat episcopiile de Salzburg, Regensburg, Freising şi Passau. În 742, unul din [[ucenic]]ii săi, Sturm (cunoscut şi sub numele de Sturmi sau Sturmius), a înfiinţat abaţia Fulda, nu departe de așezământul misionar anterior al lui Bonifaciu din Fritzlar. Cu toate că el nu este [[abate]]le fondator de la Fulda, Bonifatie Bonifaciu a fost puternic implicat în înfiinţarea acesteia. Permisiunea iniţială a fost semnată de regele franc Carloman, fiul lui Charles Martel.
Susținerea responsabililor fraci ''majordomilor'' franci ai palatului regal (latdin latin. ''maior domosdomus'') , şi mai târziu al a primilor guvernatori pipinizi şi caroligieni regi din dinastiia carolingienă, a fost semnificativă în programul lui Bonifaciu de convertiri forţateintensive. Liderii franci creştini doreau învingerea puterii rivale, saxonii păgâni, şi înglobarea teritoriilor acestora în imperiul aflat în expansiune. Distrugerea de către Bonifaciu a credinţelor germane indigene şi a locurilor de cult ale acestora a fost unul din aspectele importante ale campaniei francede expansiune spre răsărit.
Cu toate acestea, Bonifaciu a echilibrat acest sprijin politic şi a încercat să-şi menţină o oarecare independenţă prin obţinerea susținerii papalităţii şi a guvernatorilor Agilolfing din Bavaria. În teritoriile france, hesiene şi turingiene, el a înfiinţat eparhiile de Büraburg, Würzburg şi Erfurt. Pe lângă acestea, el a organizat [[sinod|sinoade]] provinciale în cadrul bisericii france şi a avut o relaţie uneori dificilă cu regele francilor, Pepin, pe care l-a încoronat la Soissons în 751. Prin numirea propriilor ucenici ca episcopi, el a fost capabil să păstreze o oarecare independenţă faţă de guvernanţii caroligieni, care ar fi fost foarte mulţumiţi să se scape de el odată ce creştinismul fusese impus saxonilor şi celuilalt popor păgân indiferent de mijloace.