Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănașe, la începutul slujbelor bisericeşti. Percuția se face în mod ritmic și, în funcție de locul în care placa de lemn sau metal este lovită, se pot obține sunete cu înălțimi diferite. Se crează creează astfel o linie melodică simplă.

Toaca și clopotul au rolul de a anunta anunța începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca),<ref> Violina Galaicu-Păun, „Însemnele identitare ale limbajului muzical bizantin”, în ''[http://books.google.fr/books?id=7FzdpyZz9W8C&pg=PA188&dq=Toacă&hl=fr&ei=faQ1TvKIKs3vsgbLwe24Ag&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CC8Q6AEwATge#v=onepage&q=Toacă&f=false La francopolyphonie: langues et identités]'', vol. 2, Pierre Morel (editor), Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Institutul de Cercetări Filologice și Interculturale, 2007, ISBN 9789975934374, pp. 188-189</ref> ritmând astfel viaţa Bisericii.