Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida. La 15 ani intră în [[viaţa monahală]], fiind închinoviat la [[mănăstire]]a Mănăstirea din [[Ohrida]], unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la [[Muntele Athos]], la [[Mănăstirea Pantocrator (Muntele Athos)|mânăstirea Pantocrator]], unde devine [[schimonah]], cu numele ''Iosif''. Aici este foarte preţuit pentru viaţa sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit [[preot]] şi pus [[duhovnic]], apoi egumen în [[Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol]]. Apoi este ales [[egumen]] al [[Mănăstirea Cutlumuş (Muntele Athos)|mânăstirii Cutlumuş]] din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi [[călugăr]]i români. După moartea mitropolitului Timişoarei, românii bănăţeni s-au gândit la ''Cuviosul Iosif'', stabilit între timp în preajma [[Mănăstirea Vatopedi (Muntele Athos)|mânăstirii Vatopedi]], ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este [[Hirotonie|hirotonit]] [[arhiereu]] şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu [[rugăciune]]a. Rămâne în [[scaun]]ul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mânăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale [[monah]]ale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.

Mânăstirea Partoşului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii româneşti. Vieţuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se cu şi mai mare zel, pasul credincioşilor. În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani şi-a încredinţat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit şi s-a desăvârşit Sfântul. Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.