Dacă credinţa este împrumut de adevăr, iar nădejdea o aşteptare răbdătoare şi statornica a împlinirii acestor adevăruri, apoi iubirea este posesiunea, la început relativă şi apoi absolută, a însuşi adevărului. Iubirea desăvârşeşte pe om în măsura în care omul se desăvârşeşte prin iubire de adevăr şi de dreptate faţă de sine şi de Dumnezeu. Ea este un dar (Rom. 5, 5,13), o poruncă ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 22, 36-37), un foc (Luca 12, 49), o putere desavarsitoare a vieţii creştine (Deut. 4, 5; Ioan 14, 21-23; I Cor. 13, 1-31; I Petru 4, 8). Ea duce până la unirea cu Dumnezeu (I Ioan 4, 8).

* ”A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, epropriu giijei care se ocupă numai de viaţa lui, iar aceasta tine de legea naturală. însă a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, însemnează a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. În sfârşit, a-l iubi pe aproapele mai mult ca pe tine însuţi e propriu legii harului”. - Filoc. III, p. 419, 50.