Această poruncă învaţă că Dumnezeul [[Dumnezeu]]l cel din ceruri este adevăratul şi singurul

dumnezei născociţi de mintea întunecată de [[păcat]]. Creştinul trebuie, deci, să creadă, să [[nădejde|nădăjduiască ]] şi să-L [[iubirea|iubească ]] numai pe Dumnezeu şi să nu se lepede de El, oricâte [[suferinţă|suferinţe ]] s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei [[virtute|virtuţi ]] teologice: [[credinţa]], [[nădejdea ]] şi [[iubirea|dragostea]], singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

lui Dumnezeu. Îngerilor [[Înger]]ilor şi sfinţilor [[sfinţi]]lor se roagă creştinul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin [[rugăciune|rugăciunile ]] lor.

Porunca a doua învaţă că omul nu trebuie să se închine la [[idolatrie|idoli]], adică la lucruri făcute

Cuvântul „idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, [[iubirea de argintarginţi]], este numită de Sfântul Apostol [[Pavel ]] „închinare la idoli”(Col. 3, 5); tot asemenea [[lăcomia |lăcomia]] la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele (Filip. 3,19). Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care 1-ar face pe credincios [[libertate|rob ]] al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

Nu, deoarece creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute[[icoană|icoanele]], nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii[[sfinţi]]i) şi despre care cel de al VII-lea [[Sinod ]] Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

:1) Purtarea necuviincioasă în [[biserică]];

:4) Înjurături sau blesteme[[blestem]]e;

:6) [[Jurământ ]] mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu

binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în [[virtute|virtuţi]], pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.În [[Sfânta Scriptură ]] găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel,[[Iacov]], deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu (Fac. 28, 20-22); iar Sfântul Apostol Pavel ile-a tuns părulcapului, la patru bărbaţi pentru împlinirea unei făgăduinţe (Fapte 21, 23-26).

Mântuitorul [[Iisus]] a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan5,17) şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului [[Iosif ]] din Nazaret, iar pe ucenicii [[ucenic]]ii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele.

După învăţătura Sfintei noastre [[Biserică|Biserici]], Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă dela început, când l-a aşezat în grădina raiului [[rai]]ului „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fac. 2,15).Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în [[păcat]].

şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de [[virtute|virtuţi]]. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce [[răbdarea|răbdare]], bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură [[ispita|ispitele]]. După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Oprirea sau întârzierea plăţii lucrătorilor este [[păcat ]] strigător la cer

:Creştinismul socoteşte [[lenea ]] şi trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea [[mântuire]]a sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la [[biserică]], să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta [[liturghie|slujbă]], se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

În [[Vechiul Testament]], poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în

Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat [[Iisus|Mântuitorul ]] din morţi, aducândizbăvirea din robia păcatului[[păcat]]ului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol [[Pavel]]: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14).:Cum că Mântuitorul a [[înviere|înviat ]] în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” (Ioan 20, l; cf.Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56). Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât [[Duhul Sfânt ]] peste Sfinţii Apostoli (Fapte 2, 1-4). :Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în [[Sfânta Scriptură]]: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii” (Fapte 20, 7). «A frânge pâinea» înseamnă că Ucenicii [[ucenic]]ii se adunau să facă [[rugăciune|rugăciuni]], să săvârşească Sfânta [[Liturghie ]] şi să se [[împartăşania|împartăşească]]. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi Apostoli.