Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida. La 15 ani intră în viaţa monahală, fiind închinoviat la mânăstirea din [[Ohrida]], unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la [[Muntele Athos]], la mânăstirea Pantocrator , unde devine schimonah, cu numele '''Iosif'''. Aici este foarte preţuit pentru viaţa sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot şi pus duhovnic, apoi egumen în [[Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol]]. Apoi este ales egumen al mânăstirii [[Cutlumuş]] din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei românii bănăţeni s-au gândit la '''Cuviosul Iosif''' , stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, '''Cuviosul Iosif''' este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mânăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.

Mânăstirea Partoşului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii româneşti. Vieţuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se cu şi mai mare zel, pasul credincioşilor. În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, '''Sfântul Iosif''', în vârstă de 88 de ani şi-a încredinţat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit şi s-a desăvârşit Sfântul. Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.

Mormântul său din biserica mânăstirii a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotinţă, Sfintele moaşte au fost strămutate în catedrala mitropolitani din Timişoara.

Înaintea sfintelor sale moaşte, credincioşii au îngenuncheat mereu cu credinţa rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minuni. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de [[Dumnezeu]] şi de oameni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu aleasă preţuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau la strâmtorare. Era recunoscut şi prin jertfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadelor câmpului şi prin grija de ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor şi mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul '''Sfântului Ierarh Iosif''', la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum iarăşi pomeneşte rugăciunea înălţată : „''Şi aşa virtuţilor tale urmând, '''Sfinte Iosif''', neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea de Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii”''.

==Imnografie==

Cu umilinţă şi evlavie ne plecăm astăzi genunchii înaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a mărit pe tine, Preasfinte Părintele nostru Iosife, şi prinos de cinstire şi de mulţumită îi aducem, pentru că ni te-a dăruit fierbinte rugător şi puternic ocrotitor în ceruri. Că tu, ca un izbăvitor ai fost trimis, de sus, dreptmăritorilor creştini din părţile Banatului, la vreme de strâmtorare; şi, ca un bun păstor şi părinte, cu dragoste şi cu înţelepciune, i-ai păstorit pe dânşii, chip de smerenie, de înfrânare şi de curăţie făcându-te tuturor, cu nevoinţele tale pustniceşti, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Pentru aceasta, încă mai-înainte de mutarea ta la veşnicele locaşuri, te-ai învrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor; cununa biruinţei s-a împletit ţie în ceruri, şi la cetele sfinţilor şi ale drepţilor, celor ce, de la începutul veacului, au bineplăcut lui Dumnezeu, te-ai adăugat. Iar nouă, pe pământ, ai binevoit a ne lăsa cinstitele tale moaşte, ca pe un izvor de daruri şi tămăduiri celor ce aleargă la tine cu credinţă. Drept aceea, şi noi acum, cu bucurie şi cu dragoste te lăudăm pe tine, sfinte ierarhe, şi cinstire de obşte făcându-ţi, cu evlavie sărutăm sfintele tale moaşte şi cu smerenie ne rugăm ţie: ocroteşte Biserica ta, ţara aceasta şi pe toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste cheamă într-ajutor numele tău cel sfânt. Şi ca unul ce stai înaintea feţei Ziditorului tuturor, îndrăznire având către Dânsul, ajută-ne cu mijlocirile tale şi roagă-L, părinte sfinte, milostiv să fie nouă, iertare de păcate să ne dăruiască şi de toată reaua întâmplare să ne izbăvească; credinţa cea dreaptă să o întărească; întărâtările eresurilor să le strice, cu puterea Preasfântului Său Duh; dragostea să o înmulţească; ura să o stingă; războaiele să le înlăture şi pacea a toată lumea desăvârşit să o întemeieze. Şi aşa, virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosife, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii. Şi, lăudând, până la sfârşitul veacului, pururea cinstită pomenirea ta, cu inimi curate să cântăm: Mărire Ţie, Dumnezeule, Cel mare şi minunat între sfinţi, în vecii vecilor. Amin.