Învăţătura creştină ortodoxă consideră că Revelaţia adresată de Dumnezeu omului este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură, constituită din Vechiul şi Noul Testament, este cuvântul lui Dumnezeu scris în cadrul Bisericii, sub inspiraţia Sfântului Duh şi pentru cerinţele spirituale ale credincioşilor ei. Cu multe veacuri în urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, scria la începutul monumentalei sale lucrări, „Omilii la Matei”, cuvinte minunate despre însemnătatea Sfintei Scripturi pentru viaţa noastră. Aceste cuvinte, pe care le admirăm astăzi, vor rămâne pentru totdeauna un tezaur în sanctuarul literaturii Bisericii creştine: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi. Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament.” <ref>Sfântul Ioan Gură de Aur, ''Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei. '' Traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, p.15</ref> Între Scriptură şi Biserică există o legătură organică, căci Biserica a avut un rol determinant în ceea ce priveşte fixarea canonului biblic, adică în recunoaşterea autenticităţii şi canonicităţii cărţilor şi prin aceasta a devenit un factor important care susţine cu responsabilitate autoritatea colecţiei cărţilor Vechiului şi Noului Testament. <ref>Bria Ion, "Scriptură şi Tradiţie. Consideraţii generale", în ST''Studii Teologice'', nr. 5-6, 1970, p. 20-21</ref>

Ambele Testamente sunt părţi integrante ale aceluiaşi plan dumnezeiesc: mântuirea lumii – în Vechiul Testament pregătită şi prevestită, iar în Noul Testament arătată şi împlinită. Cuvintele pe care Sfântul Apostol Pavel le adresează Galatenilor „Încât legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă” (Gal. 3, 24), nu trebuie înţelese în sensul că Vechiul Testament şi-a pierdut vreodată valoarea lui în Biserica creştină. Vechiul Testament cuprinde revelaţia adresată poporului Israel, care avea menirea să pregătească venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce urma să aducă descoperirea desăvârşită în legătură cu tot ceea ce era de folos omului pentru mântuire. Una dintre cele mai potrivite definiţii date Vechiului Testament de către Sfinţii Părinţi este aceea de „pedagog către Hristos”. Cine nu se hotărăşte să studieze cu seriozitate şi interes corpusul scrierilor sfinte ebraice în care s-au păstrat cuvintele dumnezeieşti transmise nouă de-a lungul istoriei Israelului biblic nu poate înţelege nici opera răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos, nici bogăţia spiritualităţii răsăritene şi nici ideile centrale ale ecleziologiei ortodoxe3ortodoxe <ref>Chiţescu, N., "Scriptură, Tradiţie şi Tradiţii", în rev. ''Ortodoxia'', nr. 3-4/1963, p. 363-367</ref>.

Studiul cărţilor sfinte ale Vechiului Testament implică o călătorie în trecut. În esenţă există două căi prin care putem merge din secolul al XXI-lea în vremea şi în lumea în care cărţile biblice au fost scrise pentru prima dată. Una se găseşte în Vechiul Testament, împreună cu alte scrieri antice care au fost păstrate din vremuri străvechi până în zilele noastre4noastre <ref>Bartlett, J., R., ''The Bible: faith and evidence: a critical inquiry into the nature of biblical history'', London, British Museum Press, 1990, p. 27</ref>. Prin simpla citire a cărţilor biblice putem recăpăta ceva din istoria şi civilizaţia locurilor iniţiale. Însă oricât de valoroasă ar fi, această abordare este limitată, căci aghiografii Vechiului Testament s-au referit mai puţin la condiţiile istorice şi culturale ale vremurilor în care au trăit, scopul lor principal fiind acela de a descoperi voia cea sfântă a lui Dumnezeu cu privire la poporul Israel şi la întreaga lume5lume <ref>Vladimirescu, M., "Vechiul Testament şi arheologia", în rev. ''Analele Universităţii din Craiova'', seria "Teologie", nr. 10/2002, p. 90</ref>.