Pentru a consolida mai bine instituția domniei, voievodul a ținut cont atât de schimbările de pe plan intern din Țara Românească, dar și de momentele de criză ale puterii Imperiului Otoman. A fost un domnitor doritor de pace, nu a purtat războaie și s-a ocupat în special de problemele de organizare internă, sprijinind biserica și cultura românească din acea vreme. O excepție a constituit-o conflictul cu Bogdan al III-lea al Moldovei (fiul și urmașul lui [[Ștefan cel Mare]]) din toamna anului 1507, când Radu cel Mare l-a susținut împotriva lui Bogdan pe un pretendent la tron, Roman, care a intrat în Moldova cu oști adunate din Țara Românească și a prădat ținutul Putnei, din Țara de Jos. În replică, Bogdan al III=-lea a devastat timp de 10 zile ținutul Râmnicului Sărat. Împăcarea între cei doi domni a fost mediată de călugărul [[călugăr]]ul sârb [[Maxim Brancović ]] (care a devenit [[Listă a mitropoliților Ungro-Vlahiei|mitropolit al Ungro-Vlahiei]] între anii 1505–1508 și care a fost [[Proslăvire|canonizat]] mai târziu de [[Biserica Ortodoxă Sârbă]]).<ref name=enciclo/><ref>[[Mircea Păcurariu]], ''Istoria Bisericii Ortodoxe Române'', Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, ISBN 973-9130-08-9, p. 535</ref>