[[Sfântul Duh]], a treia [[persoană]] a [[Sfânta Treime|Preasfintei Treimi]], consubstanţială cu Tatăl și cu Fiul, este suflarea dragostei lui Dumnezeu, invizibil prezent în darurile Sale, de aceea nici nu poate fi cunoscut decât într-un climat de pace, de dragoste, și de înţelegere reciprocă între credincioşi, căci el se sustrage oricărei judecăţi înguste și oricărei tendinţe polemice. Conţinutul viu al învăţăturii despre Sfântul Duh este un privilegiu al tradiţiei răsăritene. Viața Bisericii nu e decât evenimentul perpetuu al pogorârii Duhului Sfânt. Necesitatea aprofundării pnevmatologiei creştine este o problemă importantă pentru teologie. Acțiunea Sfântului Duh este creatoarea unităţii și a sfinţeniei în viaţa creştină, iar aceasta este o realitate esenţială pentru scopul Bisericii de a reprezenta [[Împărăţia lui Dumnezeu]] într-o formă istorică concretă, făcând Biserica să se deosebească fundamental de orice altă comuniune. Adâncirea misterelor divine într-o cunoaştere apofaticî apofatică presupune ancorarea într-o viață spirituală înaltă și învăluirea omului credincios de Duhul Sfânt, care dezleagă înţelesurile cele mai neînţelese. Urcuşul duhovnicesc presupune o a doua naştere: naşterea din Duh. Agonisirea Duhului Sfânt este supremul scop al vieţii, după cum spunea sfântul [[Serafim de Sarov]], iar realizarea acestui scop aduce în viața membrilor săi manifestarea acelui conţinut dumnezeiesc de trăire în sfinţenie după cum spunea părintele Galeriu (în revista „Studii teologice” nr. 10, 1983, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt).