Începuturile literaturii românești

Începuturile literaturii românești se pot data înainte de formarea principatelor, primele manuscrise fiind realizate la începutul mileniului trecut. Prin intermediul unor traduceri sud-slave, au pătruns la noi aproape toate creațiile spirituale ale Bizanțului: lucrări teologice, istorice, juridice, aghiografice, populare. O serie de lucrări au fost traduse din greacă în slavonă chiar în mănăstirile noastre de cărturari români.

Lucrarea de copiere de manuscrise slavone a ajuns la apogeu în secolul al XV-lea, în Moldova, unde au luat naştere adevărate școli românești de miniatură și caligrafie, reprezentate prin Gavriil Uric, ieromonahul Nicodim, Teodor Mărișescu și alții. Se pot menționa și câteva lucrări originale, tot în slavoneste, între care, Pripealele monahului Filotei în Țara Românească și Viața Sfântului Ioan cel Nou în Moldova.

Introducere

Organizarea canonică a Bisericilor Ortodoxe din Țara Românească și din Moldova, reorganizarea monahismului românesc prin Sfântul Nicodim de la Tismana, precum și influența învățăturii isihaste, deosebit de înfloritoare la Muntele Athos, au creat condiții favorabile pentru intensificarea acțiunii de caligrafiere de texte liturgice și teologice în marile mănăstiri românești. Până nu demult se considera că literatura teologică în Biserica noastră a apărut abia în secolul al XV-lea, fiind o „continuatoare” a celei sud-slave, după căderea Bulgariei sub turci.

Dar cercetările mai noi au dus la depistarea unor texte liturgice și biblice slave, scrise pe teritoriul țării noastre încă din secolele XII-XIII, deci înainte de întemeierea celor două state, Țara Românească și Moldova, și înainte de căderea Bulgariei sub stăpânire otomană (1393 și 1396). S-a dovedit, de asemenea, că în mănăstirile noastre a luat naștere o literatură teologică originală, prin asimilarea creațiilor teologice, istorice și literare bizantine, ajunse la noi prin filieră slavă sud-dunăreană.

Cele mai vechi manuscrise

Secolele X-XII

Unii învățați români și străini și-au exprimat părerea că două dintre cele mai vechi texte slave, Savina Kniga și Cadex Suprasliensis, au fost scrise pe teritoriul țării noastre în secolul al XI-lea, după unii chiar în secolul al X-lea. Prima a fost numită așa după câteva însemnări din ea, în care este menționat un „popa Sava”. Este un Evangheliar cu 165 de foi, scris pe piele, păstrat azi în Muzeul istoric din Moscova.

Al doilea manuscris, Codex Suprasliensis sau Suprasliskaia rukopisi, a fost denumit astfel datorită faptului că s-a descoperit în mănăstirea Suprasl, în apropiere de Bialystok (în Polonia). Este un miscelaneu, cu 151 de foi, scris pe piele, din care o parte se păstrează în Leningrad, alta în Varșovia, alta în Liubliana. Prezentăm aceasta doar ca o probabilitate.

Cercetătorii români Nicolae și Nicolae N. Smochină au dovedit că Ms. slav 682 din Biblioteca Academiei a fost scris de un român în secolele XI-XII. Este un fragment cu numai două foi - dintr-o carte de cult în care se cuprind condace, tropare, prochimene, peasne, apostoli și evanghelii.

Secolele XIII-XIV

Un alt cercetător (Chiril Pistrui) a descoperit un Triod Penticostarului în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului, considerând că s-a scris tot pe teritoriul țării noastre în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Există și alte numeroase manuscrise care datează din secolul al XIII-lea scrise, după părerea unor cercetători, tot în țările noastre. Așa sunt un Tetraevanghel (la Putna), un alt Tetraevanghel (Ms. 4 Bibl. Acad.), un Apostol (Ms. 20) scris de un diac Ștefan, Octoihul zis de la Caransebeș (a doua jumătate a secolului XIII, Ms. 450), apoi fragmente dintr-un Tetraevangheliar descoperit la Râșnov-Brașov (secolul XIII sau XIV, Ms. 613) ș.a.

Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea: Prologul bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului (Ms. 313 Bibl. Acad.), un fragment din Vechiul Testament găsit la Rișnov (Ms. 677 Bibl. Acad.), un Tipic (azi la Ujgorod - U.R.S.S.) ș.a.

Aceste manuscrise slave, copiate și difuzate în țările noastre în secolele XIII-XIV, infirmă vechea părere a istoriografiei noastre, potrivit căreia cultura română în limba slavonă în secolele XV-XVI ar fi o simplă continuatoare a culturii bulgare de limbă slavă, prin cărturarii bulgari refugiați în nordul Dunării după căderea țării lor sub turci.

Limba folosită

Manuscrisele copiate în țările noastre au fost scrise în limba slavă de redacție medio-bulgară, în ortografia stabilită de patriarhul Eftimie al Târnovei (1375-1379). Este limba veche slavă, - numită de lingviști și slavă macedoneană sau veche bulgară, folosită în Macedonia în sec. IX-X, în care au fost traduse texte bisericești din greacă de către Sfinții Chiril și Metodie cu ucenicii lor, care a suferit însă influența limbii bulgare vii, vorbite în sudul Dunării.

Tot așa s-a format slava de redacție sârbă, rusă sau ucraineană, prin influența exercitată asupra vechii slave de către limbile vii, sârbă, rusă și ucraineană. Cancelaria Moldovei își scria actele în limba slavă de redacție rusă-ucraineană. Limba slavă de redacție medio-bulgară a fost folosită atât în Țara Românească și Moldova, cât și în Transilvania. Specialiștii au ajuns la constatarea că, după căderea sub turci, în Bulgaria de apus nu s-a mai practicat această redacție, ci s-a folosit slavona de redacție sârbă. Aceasta înseamnă că „manuscrisele slave din epoca maximei înfloriri a culturii române în limba slavonă, adică în secolele XV-XVI, aproape fără excepție scrise în medio-bulgară, urmând ortografia eftimiană, sunt produsul direct al cărturarilor români și nu au venit din altă parte” (Zl. Iufu). Anumite particularități paleografice (forma literelor, mărimea și lățimea lor, ornamentele inițialelor) sau chir lexicale și gramaticale, care se întâlnesc numai în țările noastre, ușurează identificarea manuscriselor copiate la noi în redacția medio-bulgară.

Tipuri de literatură

Literatura greacă

În manuscrisele slavone copiate sau păstrate de români se poate întâlni aproape tot ce s-a scris în literatura patristică greacă din „epoca de aur”: Sfinții Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, etc., continuând cu scriitorii bisericești din secolele VI-VIII: Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin și cu scriitorii din epoca post-patristică: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Grigorie Sinaitul, patriarhul Calist al Constantinopolului ș.a.

La operele teologice, se adaugă unele colecții de canoane și legiuiri bisericești (Pravila Sfinților Apostoli, Sintagma lui Matei Vlastares etc.), așa-numitele cronici, deci lucrări cu caracter istoric, (scrise de patriarhul Nichifor, Gheorghe Monahul (Amartalos), Simion Magistrul și Logotetul, Ioan Zonaras, Constantin Manasses), numeroase cărți aparținătoare „literaturii populare”, toate ajunse în țările noastre prin traducerile slave făcute în sudul Dunării.

Literatura slavonă

Alături de aceste traduceri din limba greacă, trebuie menționate și creațiile originale ale scriitorilor bulgari și sârbi care au circulat în țările române. Așa au fost: Viața lui Constantin Chiril Filozoful, scrierile patriarhului Eftimie al Târnovei, Cronica bulgară anonimă etc.

Din literatura sârbă au pătruns la noi: Viața Sfântului Sava, primul arhiepiscop al sârbilor (c. 1174 - c. 1236), operă scrisă de călugărul Teodosie la sfârșitul secolului al XIII-lea, Viețile regilor și arhiepiscopilor sârbi scrise de arhiepiscopul Danilo (c. 1270-1337), Zaconicul țarului Ștefan Dușan (carte de legiuiri slave din secolul al XIV-lea) etc. Merită să fie reținut faptul că multe din aceste opere istorice sau teologice sud-slave s-au păstrat la noi în copii mai vechi și mai bune decât cele scrise în locul de origine. De pildă, cele mai multe din operele patriarhului Eftimie s-au editat după copiile lui Gavriil Uric de la Neamț, iar Cronica anonimă bulgară s-a păstrat într-un singur manuscris, copiat în Moldova înainte de 1561.

Lucrări originale

În afară de copii de cărți liturgice și de lucrări teologice patristice și postpatristice, venite la noi prin filieră slavă sud-dunăreană, în țările noastre a luat naștere și o literatură teologică originală, proprie românească, scrisă de teologi români pentru nevoile Bisericii românești. Se înțelege că la baza ei stăteau cărțile Sfintei Scripturi și teologia Sfinților Părinți ai Bisericii răsăritene.

Țara Românească

Astfel, Sfântul Nicodim de la Tismana, în afară de Tetraevanghelul copiat în 1404-1405, este autorul a două scrisori adresate patriarhului Eftimie al Târnovei. Cunoaștem numai răspunsul patriarhului, din care desprindem că Nicodim îi ceruse lămuriri în unele probleme dogmatice și morale (despre îngeri și despre viața morală a celor ce se pregăteau pentru hirotonie).

O altă lucrare originală din Țara Românească se datorează monahului Filotei de la Cozia, fostul sfetnic al lui Mircea cel Bătrân, logofătul Filos. El este autorul așa-numitelor „pripeale”, scurte texte imnografice, care se cântă cu stihuri din „psalmii aleși”, la polieleul arbătorilor împărătești, ale Maicii Domnului și ale unor sfinți (psalmii aleși sunt grupări de psalmi, selecționați de scriitorul bizantin Nichifor Vlemides din sec. XIII, iar polieleul este cântarea solemnă a psalmilor 134-135).

Începând cu secolul al XV-lea, în Bisericile de limbă slavă și în cea românească, la privegherea de la praznicele împărătești, ale Născătoarei și ale sfinților mai însemnați s-au adăugat și câte un „psalm ales” și câte o „pripeală”, alcătuită de Filotel monahul. În Bisericile slave „pripealele” au dispărut către sfârșitul secolului al XVII-lea, probabil în urma cunoscutei reforme a cărților liturgice făcută de patriarhul Nicon al Moscovei. În Biserica Ortodoxă Română ele se cântă până azi.

Pripealele au fost tipărite pentru prima oară în slavonește la Veneția, în 1536, de cunoscutul tipograf Bojidar Vukovici, a doua oară, tot la Veneția, în 1547, iar a treia oară, la Sebeș (jud. Alba), în Sbornicul imprimat acolo de diaconul Coresi, în anul 1580. În românește au apărut pentru prima oară în Psaltirea de la Buzău din 1703, continuând apoi cu alte ediții ale Psaltirii sau ale Catavasierului (Râmnic, Blaj, etc.). Au circulat și în numeroase copii în manuscris, cea mai veche fiind din 1437, realizată în Moldova

Moldova

În Moldova, prima scriere originală cunoscută a fost Mucenicia Sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit în Cetatea Albă, redactată în slavona de redacție medio-bulgară. Este vorba de un negustor originar din Trebizonda (Trapezunt) din Asia Mică, centrul imperiului cu același nume și port la Marea Neagră, ajuns pe corabia unui italian în Cetatea Albă, stăpânită pe atunci de tătari. S-a crezut că este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, dar mai nou s-a emis ipoteza că ar fi vorba de o localitate cu același nume, lângă strimtoarea și orașul Kerci, în Crimeea. În urma intrigilor acelui italian, Ioan a fost judecat de cirmuitorul tătar al cetății, chinuit și apoi ucis pentru că n-a voit să abjure credința ortodoxă. Pe lângă aceste elemente aghiografice, lucrarea cuprinde și o scurtă descriere a cetății și a scaunului de judecată al «ighemonului tătar», iar la sfârșit descrie pe larg aducerea moaștelor sfîntului Ioan zis «cel Nou» în cetatea de scaun a Moldovei, la Suceava, precum și întîmpinarea lor de către Alexandru cel Bun, de clerul și dregătorii săi.

Mult timp s-a acreditat în istoriografia românească părerea că această lucrare ar fi fost scrisă de învățatul Grigorie Tamblac (după unii <<vlah>> din Târnovo), în anul 1402, la Suceava. Cercetările mai noi au arătat că autorul este un «Grigorie monah și presbiter în marea Biserică a Moldovlahiei», deci un român. S-a dovedit, de asemenea, că moaștele sfântului au fost aduse din Cetatea Albă la Suceava în anul 1415 (și nu în anul 1402, cum s-a crezut mult timp). De atunci, Sfîntul Ioan cel Nou a început să fie socotit ca un adevărat patron, sau ocrotitor al Moldovei.

Către sfârșitul secolului al XV-lea, consemnăm o nouă lucrare originală în Moldova: scrisoarea episcopului Vasile al Romanului către mitropolitul Gherontie al Moscovei, din 1484, în care lămurea o problemă liturgică privitoare la înconjurarea sfintei mese și a bisericii la slujbe.

Școli

Caligrafierea manuscriselor liturgice și teologice presupunea existența unor școli în marile mănăstiri din Moldova și Țara Românească, în vederea pregătirii de noi copiști. Desigur, astfel de școli au existat la Neamț, Putna, Moldovița, Voroneț, Bistrița Moldovei, Cozia, Bistrița Olteniei, în care s-a continuat activitatea de caligrafiere și în secolele următoare. În aceste școli se învăța nu numai scrisul, ci și limba slavonă, probabil, greaca și, desigur, teologia. Dascălii acestor școli erau înșiși călugării caligrafi sau alți viețuitori cu mai multă învățătură. Probabil termenul de „nastavnic” întâlnit în unele documente slavo-române designa un astfel de dascăl mănăstiresc.

Pe lângă acestea, existau alte școli, „voievodale”, în capitala țării, în care se pregăteau diecii pentru cancelaria domnească. La acestea erau angajați și alți cărturari ai vremii, din mediul laic, cunoscuți sub numele de „grămătici”. Un astfel de profesor va fi fost Moise (Moișă), Filozoful de la Suceava, în timpul lui Alexandru cel Bun.

Copierea atâtor manuscrise a dus și la înjghebarea unor biblioteci, la Neamț și la Putna, unde s-a desfășurat o prodigioasă activitate de caligrafiere, la Moldovița, unde au fost aduse manuscrise de la mănăstirea Studion din Constantinopol și în alte părți.

Gavriil Uric

Unul dintre cei mai activi și mai originali copiști de manuscrise slave din vechea noastră cultură a fost ieromonahul Gavriil din mănăstirea Neamț.

Făcea parte dintr-o familie boierească, tatăl său călugărindu-se la Neamț, sub numele de Paisie (de aceea își spunea uneori Gavriil, fiul lui Paisie Uric). Activitatea lui s-a desfășurat la mănăstirea Neamț între anii 1413 și 1449. Numărul manuscriselor sigure care au rămas de la Gavriil Uric se ridică la 13, aproape toate fiind datate și semnate, la care se mai adaugă câteva, a căror paternitate este discutabilă. Dintre acestea, amintim pe primul loc Tetraevanghelul copiat în 1429, la cererea doamnei Malina, soția lui Alexandru cel Bun, cu text paralel, slavon și grecesc, împodobit cu minunate frontispicii și cu miniaturi, care reprezintă pe evangheliști; se păstrează azi în Biblioteca Bodleiana din Oxford.

Un alt Tetraevanghel, fără miniaturi, a fost copiat în 1436 pentru mănăstirea Neamț. Are o ferecătură de argint lucrată la cererea și cu cheltuiala castelanului de Hațeg, Latcu Cânde din Râu de Mori, în 1448 (azi în Muzeul de Artă al României).

Tot de Gavriil au fost copiate trei Mineie (probabil au fost copiate toate 12, dar nu s-au păstrat), Omiliile Sfântului Grigorie de Nazianz cu comentariile lui Nichita al Heracleei (1424), un Sbornic cu 16 Cuvântări ale Sfântului Grigorie de Nazianz și Scara Sfântului Ioan Sinaitul (1413, azi în Moscova), un alt Sbornic, ce cuprinde Cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur și alte texte patristice (nedatat), două Sbornice cu vieți de sfinţi și cuvântări (1439, în care este inclusă și Viața Sfântului Ioan cel Nou, și 1441), Margaritatele Sfântului Ioan Gură de Aur (1443), Cuvântările ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare (1444), Scara Sfântului Ioan Sinaitul (1446) etc. Majoritatea se păstrează azi în Biblioteca Academiei Române.

Gavril Uric, cărturar și artist de excepție, a creat o adevărată școală de copiști, care a cunoscut o mare înflorire în timpul lui Ștefan cel Mare și care a influențat și stilul manuscriselor rusești.

Copiști și manuscrise din timpul lui Ștefan cel Mare

Mănăstirea Putna

O mențiune specială trebuie să facem asupra ieromonahului Nicodim de la Putna. În 1467, a copiat un Minei pe luna aprilie, pe seama mănăstirii Putna (azi în Moscova), iar în 1473 un Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor (azi în Muzeul de Istorie al României), cea mai de seamă operă caligrafică-miniaturistică din epoca lui Ștefan cel Mare. Este scris pe pergament cu frontispicii și chenare bogate, cu icoanele celor patru evangheliști. Tetraevanghelul este renumit mai ales pentru portretul policrom al lui Ștefan cel Mare, în genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, așezată pe tron, cu pruncul Iisus în brațe. Domnitorul, cu plete blonde și ochi albăstri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roșu deschis, cu palmete de aur. Fondul este jumătate de aur, jumătate verde deschis, chenarul negru cu flori roșii.

Un alt caligraf și miniaturist de seamă de la Putna a fost monahul Casian, care a scris un Minei pe august, unul pe noiembrie, probabil unul pe octombrie (azi toate în mănăstire) și o Psaltire (1470, azi în Petersburg). Tot la Putna, monahul Paladie copia un Tetraevanghel (1488-1489), foarte izbutit din punct de vedere artistic, și un Liturghier (în 1492, azi la Cluj), ieromonahul Spiridon, un Tetraevanghel (1502), împodobit cu numeroase miniaturi, frontispicii, inițiale înflorite etc., și monahul Paisie, un Minei pe martie (1504, pentru mănăstirea Dobrovat).

Dar în afara acestor cărți de slujbă, în timpul lui Ștefan cel Mare au fost copiate o serie de scrieri patristice și postpatristice, care au avut o circulație foarte largă. Am amintit mai sus operele patristice copiate de Gavriil fiul lui Paisie Uric la mănăstirea Neamț, în prima jumătate a secolului al XV-lea. În 1470, un monah Chiriac copia, la Putna, un Sbornic, cuprinzând 32 de cuvântări pentru perioada Triodului, cele mai multe după Sfântul Ioan Gură de Aur, altele după Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Efrem Sirul, patriarhul Calist al Constantinopolului etc. Tot lui i se atribuie un alt manuscris, format din două părți: prima cuprinzând Viața Sfântului Ioan Gură de Aur scrisă de Gheorghe, patriarhul Alexandriei și câteva din cuvântările sale, iar partea a doua, cuvântările sale la Geneză.

Tot la Putna, monahul Vasile copia Lestvițica Sfântului Ioan Scărarul, ieromonahul Iacob copia un Sbornic, cu o serie de cuvântări, învățături și vieți de sfinţi, în legătură cu sărbătorile din lunile aprilie, mai și iunie, după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei și alți părinți și scriitori bisericești. Un Sbornic cu un conținut asemănător, pentru luna decembrie, putea aparține aceluiași Iacob. Între altele, cuprinde 14 cuvântări la Nașterea Domnului, ale marilor Părinți bisericești. Nu este exclus ca la Putna să se fi scris un ciclu întreg de Sbornice (proloage) pentru întreg anul bisericesc. Tot la Putna s-au copiat în timpul lui Ștefan cel Mare un manuscris cu 101 Cuvinte de învățătură ale Sfântului Efrem Sirul și un altul cu 209 Cuvinte ale aceluiași Părinte, un Sbornic cu felurite învățături ascetice luate din diferiți scriitori bisericești (intitulat însă: Învățăturile părintelui Dorotei). Notăm că Învățăturile pustnicești ale părintelui Dorotei se păstrează într-un manuscris de la Academie, provenit de la Neamț, din aceeași perioadă, și în altul, aflat în Muzeul istoric din Moscova, scris în 1475 din dispoziția domnitorului, pentru mănăstirea Zografu, de copistul Petru.

Mănăstirea Neamț

La mănăstirea Neamț, cel mai de seamă caligraf a fost diaconul Teodor Mărișescu. A copiat mai ales Tetraevanghele pentru ctitoriile lui Ștefan Vodă și ale familiei sale: biserica Precista din Bacău, ctitoria lui Alexandru, fiul lui Ștefan (1491), Zografu (1492), Moldovita (1498), azi toate trei în Muzeul istoric din Moscova, biserica Adormirii Maicii Domnului din Hotin (1493, azi în Biblioteca de Stat din München), împodobite cu frontispicii și miniaturi reprezentând pe evangheliști, un Apostol din 1500, azi în Biblioteca Academiei (unii cercetători îi mai atribuie un Tetraevanghel, aflat azi la Academie, Ms. 10). Probabil este identic cu acel Toader, fiul preotului Gavriil, care a copiat un Tetraevanghel, la Suceava, în 1493, la dorința doamnei Maria Voichița, care l-a dăruit apoi mănăstirii de la Pătrăuți (în 1900 era la Fintina Albă, dar azi nu se știe unde se află). De asemenea, mai este amintit ieromonahul Ioanichie de la Neamț care a copiat un Minei pe ianuarie, azi în Moscova.

Alte numeroase opere patristice au fost copiate la mănăstirea Neamț. De pildă: Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul (Ms. 141 și 142), Lestvițica Sfântului Ioan Scărarul (Ms. 143 și 292), Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur (Ms. 148), mai multe Sbornice, cuprinzând felurite cuvântări bisericești, după mari Părinți ai Bisericii (Ms. 150, 151, 152, 153, 154), lucrări are Sfinților Părinți și ale marilor asceti (Ms. 159, 160, 161), texte din Vechiul Testament (Ms. 141, toate în Biblioteca Academiei ș.a.).

Tot la Neamț, ieromonahul Ghervasie copia Sintagma lui Matei Vlastares, în 1472 (tot el copiase o parte din Vechiul Testament în 1475, manuscris aflat azi la Moscova). A doua copie a Sintagmei a făcut-o leromonahul Iacob de la Putna, în 1475 (azi în Bibl. Lenin din Moscova), iar în 1495, grămăticul Damian făcea o altă copie (aflată azi în Petersburg, biblioteca Saltikov-Șcedrin). Sintagma din 1472 cuprindea felurite canoane ale Sinoadelor ecumenice și ale Sfinților Părinți și unele legiuiri bisericești bizantine, așezate în ordine alfabetică (24 de capitole), având la urmă un scurt vocabular latino-slav, pentru explicarea unor termeni latini folosiți în pravile.

Mănăstirea Moldovița

În mănăstirea Moldovița se cunoaște numele copistului Anastasie egumenul, care a copiat un Minei pe ianuarie, în anul 1466. Deși nesemnate, totuși lui îi aparțin alte cinci Mineie. Alte câteva manuscrise de la Moldovița, nesemnate, aparțin tot secolului al XV-lea (azi se păstrează la Dragomirna un număr de 44 de manuscrise provenite de la Moldovița, numărul total al manuscriselor slave de la Dragomirna fiind de 167).

Mănăstirea Bistrița

Un centru de caligrafiere va fi fost și mănăstirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun, în care s-a scris Pomelnicul de la Bistrița, început în 1407, continuând până în 1552 (Ms. 78 Bibl. Acad.). Cuprinde numele domnilor Moldovei și ale membrilor familiilor lor, ale unor mari cneji ai Moscovei cu membrii familiilor, numele mitropoliților Moldovei, ale egumenilor și ale unor călugări de la Bistrița, ale unor mari boieri etc.

Alți copiști

Pe lângă aceștia, se pot aminti și alte nume de copiști: monahul Pahomie, de la Voroneț (un Tetraevanghel, 1490, azi în Moscova), monahul Filip (un Tetraevanghel pentru mănăstirea Zografu, 1502, azi în Biblioteca de stat din Viena), preotul Ignatie din Cotmani (un Minei pe noiembrie, 1504, scris la cererea episcopului Ioanichie al Rădăuților), diaconul Mircea (un Apostol, 1463, azi la mănăstirea Hilandar), diacul Isaia (un Minei pe februarie, 1492, cerut de logofătul Ioan Tăutu, azi în Lvov), grămăticul Dimitrie (două Mineie pentru Dobrovăț și un frumos Tetraevanghel, în 1512, împodobit cu miniaturi, frontispicii și inițiale), diaconul Fedca, diaconul Trif etc. Probabil logofătul Ion Tăutu a copiat o Psaltire, ajunsă la Muncaci, și un Liturghier, azi la mănăstirea Neamț.

În afară de acestea, în mănăstirile Moldovei s-au copiat și unele lucrări teologice polemice, cum este Ms. 296 din Biblioteca Academiei, care cuprinde lucrări ale unor Sfinți Părinți și scriitori patristici de combatere a marilor erezii din primele veacuri creștine (Sfântul Atanasie despre Sfântul Duh, altele împotriva nestorienilor, monofiziților, monoteliților și iconoclaştilor). N-ar fi exclus ca aceste lucrări să fi fost traduse din grecește în slavonește, în Moldova. Tot aici s-a copiat, în acest timp, cunoscutul roman popular Varlaam și Ioasaf (Ms. 132 Biblioteca Academiei).

Unele manuscrise s-au copiat în afara hotarelor țării, dar pentru Moldova. De pildă, diferite comentarii ale Sfinților Părinți și scriitori bisericești la Cartea Iov au fost copiate la mănăstirea Zografu, de Visarion, ucenicul mitropolitului Teoctist I, din dispoziția mitropolitului Gheorghe, în 1503. Menționăm că majoritatea manuscriselor copiate în timpul lui Ștefan cel Mare au fost cerute de însuși marele domnitor pentru ctitoriile sale.

Manuscrisele din Țara Românească

Numărul lor este mult redus în raport cu al celor din Moldova. Dintre manuscrisele muntene consemnăm un Penticostar din prima jumătate a secolului al XV-lea, Sintagma lui Matei Vlastares, copiată în 1452 la Târgoviște de grămăticul Dragomir, la cererea domnitorului Vladislav II, Tetraevanghelul clucerulului Furcă din 1470 (ultimele trei se găsesc azi în Leningrad).

Alte manuscrise slavone copiate în Țara Românească în secolul al XV-lea se găsesc acum la Biblioteca Academiei: Leștvija Sfântului Ioan Scărarul și învățături ale marilor asceți (Ms. 68), Cuvîntări ale unor Sfinți Părinți pentru ciclul Triodului (Ms. 73), un Miscelaneu (rânduiala călugăriei, a înmormântării călugărilor, diferite rugăciuni, Ms. 238), diferite Mineie și alte cărți de slujbă. Multe din aceste manuscrise provin de la mănăstirea Bistrița, ctitoria Craioveștilor, unde se pare că a luat naștere o „şcoală” de caligrafiere a manuscriselor, în genul celor din Moldova (Alexandru Odobescu descoperise aici, în secolul XIX, zeci de manuscrise grecești, slavone şi românești, la care se adaugă sute de tipărituri).

Manuscrisele din Transilvania și Banat

Au fost descoperite aproximativ 150 de manuscrise slave din secolele XIII-XVII scrise în teritoriile intracarpatice. Triodul-Penticostar de la Sibiu menționat mai sus a fost scris, poate, chiar în Transilvania. S-au depistat o serie de alte manuscrise slave din secolul al XV-lea și mai ales din al XVI-lea, scrise în Transilvania. De pildă, un Tetraevanghel, scris probabil de un diac de țară, un Liturghier, o Psaltire, scrisă în Banat de un copist moldovean, Proloage (Viețile sfinților) pe septembrie și octombrie, scrise tot în Banat, toate în Biblioteca Academiei, Filiala Cluj. Alte manuscrise provin din Moldova, constituind o mărturie a neîntreruptelor legături culturale-bisericești dintre cele trei țări românești.

Desigur, mănăstirile Râmeț, Peri, Prislop, Feleac, Vad, Geoagiu vor fi avut manuscrise liturgice slavone pentru nevoile lor cultice. Considerăm că Tetraevanghelul Sf. Nicodim din 1404-1405 în slavona de redacție medio-sârvă a fost copiat la mănăstirea Prislop. Mănăstirea de la Feleac avea un Tetraevanghel, copiat în 1488, cu o ferecătură de argint lucrată la cererea lui Isac, vistiernicul lui Ștefan cel Mare (de păstrează numai ferecătura), și un Liturghier, copiat în 1481, cu frontispicii și inițiale înflorate în culori sobre (azi în Biblioteca Centrală a Universității din Cluj). În orice caz, studierea depozitelor de manuscrise slavone din Transilvania și Banat este abia la început, încât nu ne putem face încă o imagine clară asupra răspândirii limbii și literaturii slavone în aceste părți.

Un centru cultural slavon de mare însemnătate a fost mănăstirea Hodoș-Bodrog, în apropierea Aradului, unde s-au găsit 24 de manuscrise (17 din ele sunt azi în Biblioteca Episcopiei Aradului). Majoritatea sunt cărți de cult și aparțin secolului al XVI-lea. Unele sunt scrise în slavona de redacție sârbească, la Muntele Athos sau la unele mănăstiri sârbești, de unde au fost aduse de unii călugări la Bodrog. Altele sunt în redacție medio-bulgară. De un interes deosebit este copia Nomocanonului cneazului Vladimir al Voliniei (1271-1288), alcătuit în anul 1286. După părerea cercetătorilor, această copie (azi în Biblioteca Episcopiei Aradului) a fost transpusă în secolul al XV-lea de un cărturar român din vechea redacție rusă într-una bulgară, probabil la Muntele Athos.

Alte manuscrise slavone se păstrează în Biblioteca bisericii Sfintul Nicolae din Scheii Brașovului, în Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei și în alte părți.

Detalii despre manuscrisele păstrate

Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române păstrate până azi. După ultimele evaluări, numărul manuscriselor slave existente azi în țară s-ar ridica la 2000 (în Biblioteca Academiei sunt aproape 800). Sute de alte manuscrise slavone scrise la noi sunt răspândite în marile biblioteci și muzee din Moscova, Petersburg, Sofia, Muntele Athos și chiar în Apusul Europei (Viena, München, Oxford etc.). În Biblioteca Națională Chiril și Metodie din Sofia, cea mai mare parte a manuscriselor slavone de redacție medio-bulgară provin din țările românești.

În curgerea veacurilor, numeroase manuscrise slavo-române au pierit din cauza diferitelor calamități care s-au abătut asupra mănăstirilor noastre (incendii, jefuiri, năvăliri de oști străine), prin însușirea lor de călugării străini aflați în mănăstirile noastre, prin așezarea de manuscrise pe pieptul vlădicilor la îngropare etc.

Manuscrisele slave aflate azi în bibliotecile românești se pot împărți în două grupe: interne, adică scrise pe teritoriul țării noastre, și externe sau străine, deci scrise în țările slave: Bulgaria, Serbia, Rusia, Ucraina, Polonia sau la Muntele Athos și chiar la Constantinopol. Acestea au ajuns la noi pe diferite căi, ca rezultat al circulației manuscriselor slavone în țările care foloseau această limbă în cult, în secolele XIV-XVII. O bună parte din ele au fost aduse de unii călugări bulgari refugiați în țările noastre, mai ales în Moldova, după căderea țaratelor de la Târnovo (1393) și Vidin (1396) sub turci. Manuscrisele de redacție sârbă păstrate în bibliotecile românești au fost aduse de la Athos sau din Bulgaria. Cele de redacție rusă aparțin mai ales secolului al XVIII-lea și începutului celui de al XIX-lea, când au activat starețul Paisie de la Neamț și ucenicii lui.

După părerea slavistului Z. Iufu, un număr de manuscrise slavone ar fi fost aduse la Moldovița (azi sunt la Dragomirna), la cererea lui Alexandru cel Bun, din mănăstirea Studion din Constantinopol. Această mănăstire a fost un centru însemnat de caligrafiere de manuscrise slavone în noua ortografie impusă de patriarhul Eftimie al Târnovei, el însuși sprijinind pe copiștii de la Studion. Aici s-ar fi alcătuit la sfârșitul secolului al XIV-lea o mare colecție de scrieri aghiografice și omiletice formată din 8 sau 10 volume (sbornice), în care au intrat traduceri slave din literatura patristică, precum și o parte din literatura originală sud-slavă. Manuscrisele de la Studion, aduse la Moldovița, din care se păstrează șase, ar fi servit ca prototipuri ale literaturii slavo-române în secolul al XV-lea. Manuscrisele copiate la noi în secolele anterioare (XII-XIV) vor fi avut ca modele alte manuscrise slave sud-dunărene (de la Muntele Athos, Târnovo etc.).

Același cercetător susținea că în cursul secolului al XV-lea, cărturarii moldoveni au transpus felurite cărți de cult și de învățătură, scrise de cărturari sârbi și bulgari la Muntele Athos în redacție sârbă, în noua ortografie a redacției medio-bulgare. În felul acesta, cărțile respective au fost incluse în circuitul cărților de cult și de învățătură slavo-române de redacție medio-bulgare, singura folosită de români.

Manuscrisele erau lucrate pe pergament sau pe hârtie, procurate de la fabricile din Veneția, Silezia, iar mai târziu de la Brașov. Cheltuielile pentru procurarea materialului erau suportate de domnii țării, de vlădici, de unii egumeni sau mari dregători. Copierea se făcea în mănăstiri, de către călugării cărturari de atunci, și uneori în afara mănăstirilor, de anumiți dieci sau „grămătici”. Unii copiști și-au însemnat numele pe foile manuscriselor, ceilalți însă, mai ales călugării, nu au lăsat nici o însemnare.

Manuscrisele slavo-române prezintă nu numai o valoare istorică, ci și una artistică. De o valoare excepțională sunt îndeosebi miniaturile care reprezintă pe cei patru evangheliști, scene din viața Mântuitorului, uneori chipul domnitorului țării sau al mitropoliților care au solicitat lucrarea respectivă. Un farmec deosebit îl dădeau și frontispiciile de la începutul capitolelor, care se pot împărți în trei grupe: geometrice (linii împletite în formă de cercuri, romburi, dreptunghiuri), florale (lujeri, lalele, garoafe, crini și alte flori stilizate), zoomorfe (păsări și animale reale sau fantastice, vulturi, păuni, corbi cu crucea în cioc, stema Țării Românești, lei, urși, balauri înaripați etc.). De o deosebită varietate erau și ornamentele inițialelor (linii și spirale care se întretăiau în forme de vrejuri sau de petale, ori păsări și animale între linii etc.). Aceste modele au venit din Bizanț. La rândul lor, minunatele motive decorative românești au influențat și manuscrisele rusești de mai târziu.

A se vedea și

• Începuturile monahismului românesc
• Primele scrieri în română

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9