Monahismul [[Monahism]]ul '''cenobitic''', de '''chinovie''' sau '''de obşteobște''' este o tradiţie tradiție [[monah]]ală caracterizată prin viaţa viața în comun a [[călugăr]]ilor. Aceştia Aceștia locuiesc fiecare în chilii din incinta [[mănăstire|mănăstirii]], nu au avere personală, se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la [[trapeză]] şi și trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – [[stareţstareț]]ului (stareţeistareței) sau [[egumen]]ului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea şi și buna funcţionare funcționare a întregii mănăstiri.

Termenii de "cenobit", "chinovit" sau "cenobitic" provin din termenii grecesti koinos (κοινός), "comun" şi și bios (βίος), "viaţăviață". În limba greacă, adjectivul este κοινοβιακός (''koinobiakos''), în română „chinovial”. Despre un grup de călugări care urmează viaţa viața de tip comunitar se spune că sunt cenobiţi cenobiți sau că trăiesc în "chinovie" ori în viaţa viața de obşteobște. ==Particularități== Viața în chinovie sau viața de obște este astăzi principala formă de viețuire monastică, în care călugării pun toate în comun și fac toate în comun (i.e. "de obște"): slujbele de la biserică, [[trapeză|masa]], lucrul și toate cele necesare vieții comunității.  Viața de obște este considerată foarte diferită și chiar opusă vieții de sine. Într-o mănăstire de sine, uneori numită [[lavră]], călugării duc o viață monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toții împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici și sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulți părinți duhovnicești, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul [[Teodor Studitul]], și la [[Muntele Athos]], sub [[Atanasie Athonitul]], această formă monastică a început a fi descurajată și abandonată.

Se consideră în general că monahismul creştin creștin cenobitic organizat a apărut în Egipt, în secolul al IV-lea d.Hr. Până atunci, monahii creştini creștini fuseseră de obicei eremiţieremiți, trăindu-şi viaţa și viața în singurătate sau câte doi-trei laolaltă, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Tradiţia Tradiția s-a păstrat, mai ales în părţile părțile orientale ale [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman]], însă a intrat în declin după cucerirea acestora de către arabi. Însă, pe de o parte, această formă de viaţă viață în singurătate nu era potrivită pentru oricine, atât datorită lipsurilor materiale, cât şi și datorită dificultăţilor dificultăților spirituale şi și psihice pe care le punea viaţa viața în singurătate. <ref>C.H. Lawrence, “Chapter 1: The Call of the Desert” in ''Medieval Monasticism'', 3rd edition, (Toronto: Pearson Education Limited, 2001), 7. </ref> Pe de altă parte în jurul unor părinţi duhovniceşti părinți duhovnicești mai vestiţi vestiți tindeau să se adune mai mulţi mulți monahi care căutau să se pună sub ascultarea lor, pentru a putea înainta în viaţa viața duhovnicească.

Astfel au început să apară comunităţile comunitățile monahale organizate, care le puteau oferi monahilor mai mult sprijin în nevoinţele nevoințele lor spirituale, dar şi și în viaţa viața lor zilnică. În timp ce monahii eremiţi eremiți se întâlneau de obicei doar o dată pe săptămână, pentru a lua parte la [[Sfânta Liturghie]], a se ruga împreună şi și a se împărtăşiîmpărtăși, monahii din viaţa viața chinovială se adunau la rugăciune mai frecvent. <ref>James E. Goehring, "Withdrawing from the Desert: Pachomius and the development of Village Monasticism in Upper Egypt," ''Harvard Theological Review'' 89(1996), 275.</ref> Mănăstirile de tip cenobitic erau de obicei construite în sate sau în apropierea acestora, şi și aveau astfel şi și legături mai frecvente cu lumea din afară. Astfel, într-o versiune a ''Vieţii Vieții lui Pahomie'' se relatează că monahii de la mănăstirea din Tavenisi au construit o biserică pentru sătenii locaităţii locaității din apropiere chiar "înainte să fi construit una pentru sine."<ref>Goehring, "Withdrawing from the Desert," 282.</ref>

Monahii care trăiau în chinovie se distingeau de predecesorii lor care urmau viaţa eremitică şi prin modul în care îşi organizau viaţa zilnică[[Image:StPakhom.jpg|thumb|right|1200px|Sf. În timp ce eremiţii trăiau singuri într-o aşezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peşteră) şi îşi petreceau viaţa în cea mai mare parte în singurătatePahomie cel Mare, cenobiţii trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mareîntemeietorul monahismului cenobitic]] Deși primele forme de monahism au fost eremitismul și anaroretismul, formată dintr-un complex de clădiri specializate. Chinoviile erau organizate în mai multe „case” ales în care trăiau până la douăzeci de călugărideșerturile din Egipt, iar în fiecare casă existau chilii în care trăiau câte doi Siria sau trei călugăriŢara Sfântă,<ref>Lawrencerelativ repede, 8; Marilyn Dunndeja din secolul al IV-lea, “Chapter 2: The Development of Communal Life” in ''The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages'', (Malden, MA: Blackwell Publishers Incorporated, 2000), 30.</ref> potrivit unei rânduieli atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, Sfîn jurul unor mari părinți duhovnicești s-au strâns mai mulți ucenici. Chilia bătrânului – [[Pahomie cel Mareavva]]. Se crede că Sf. Pahomie s, lărgită, devine o mică mănăstire, cu viață de obște sau semi-ar fi inspirat în organizarea locuinţelor monahilor din experienţa sa în armata romană. Unii specialişti au observat că acest gen de organizare aminteşte foarte mult de viaţa de cazarmă.<ref>Dunn, 29anahoretică.</ref>

Astfel, Sf. Pahomie (292-346) [[Isaia Pustnicul]] trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând împreună o mică mănăstire. La fel, sfântul [[Antonie cel Mare]], deși a fost probabil părintele monahismului de tip cenobitic ''organizat''trăit tot timpul ca anahoret, întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viaţă comună şi ledupă ce s-a organizat mutat în comunităţi mai mariMuntele Pispir, potrivit unor reguli comune bine stabilite.<ref>Dunn, 26cobora din când în când să-i vadă pe frații care trăiau în mănăstire lângă Marea Roșie.</ref>

Potrivit ''Istoriei lausiace'' Dezvoltarea mănăstirilor a lui Paladie din Galatia, Sf. Pahomie a întemeiat prima mănăstire luat un mare avânt odată cu viaţă chinovială la îndemnul unui [[îngerPahomie cel Mare]]și ucenicul său Teodor.<ref>Paul Halsall, “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in ''Palladius: The Lausiac History'', September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 15 februarie 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladiusS-lausiac.html>.</ref> Potrivit unor surse, în vremea Sf. Pahomie existau şi alte comunităţi monahale, iar trei din cele nouă au format mănăstiri care s-au alăturat federaţiei cu sute de mănăstiri cenobitice viețuitori, a Sf. Pahomie nu au fost întemeiate căror viață era la fel de el.<ref>Harold W. Attridge and Gohei Hata, “The Origins of Monasticism” in ''Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism'', (Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999), 28complexă cu cea a unui oraș sau sat creștin.</ref>

Monahii care trăiau în chinovie se distingeau de predecesorii lor care urmau viața eremitică și prin modul în care își organizau viața zilnică. În timp ce eremiții trăiau singuri într-o așezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peșteră) și își petreceau viața în cea mai mare parte în singurătate, cenobiții trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate. Chinoviile erau organizate în mai multe „case” în care trăiau până la douăzeci de călugări, iar în fiecare casă existau chilii în care trăiau câte doi sau trei călugări,<ref>Lawrence, 8; Marilyn Dunn, “Chapter 2: The Development of Communal Life” in ''The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages'', (Malden, MA: Blackwell Publishers Incorporated, 2000), 30.</ref> potrivit unei rânduieli atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, Sf. [[Pahomie cel Mare]]. Se crede că Sf. Pahomie s-ar fi inspirat în organizarea locuințelor monahilor din experiența sa în armata romană. Unii specialiști au observat că acest gen de organizare amintește foarte mult de viața de cazarmă.<ref>Dunn, 29.</ref>  Sf. Pahomie (292-346) a fost probabil părintele monahismului de tip cenobitic ''organizat'', întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viață comună și le-a organizat în comunități mai mari, potrivit unor reguli comune bine stabilite.<ref>Dunn, 26.</ref>  Potrivit ''Istoriei lausiace'' a lui Paladie din Galatia, Sf. Pahomie a întemeiat prima mănăstire cu viață chinovială la îndemnul unui [[înger]].<ref>Paul Halsall, “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in ''Palladius: The Lausiac History'', September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 15 februarie 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladius-lausiac.html>.</ref> Potrivit unor surse, în vremea Sf. Pahomie existau și alte comunități monahale, iar trei din cele nouă mănăstiri care s-au alăturat federației de mănăstiri cenobitice a Sf. Pahomie nu au fost întemeiate de el.<ref>Harold W. Attridge and Gohei Hata, “The Origins of Monasticism” in ''Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism'', (Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999), 28.</ref> Sf. Pahomie a fost însă primul care a stabilit o organizare clară şi și unitară a vieţii vieții comune, furnizându-i o serie de reguli clare. De aceea, el este considerat întemeietorul vieţii vieții chinoviale.

 Alături de Sf. Pahomie cel Mare, Sf. [[Vasile cel Mare]] (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. Inspirându-se din regulile Sf. Pahomie cel Mare, a scris la rândul său două lucrări cuprinzând rânduielile de organizare a vieţii vieții monahale de obşteobște, Regulile mici şi și Regulile mare. Ambele stau la baza sistemului de organizare a vieţii vieții monahale din [[Biserica Ortodoxă]] până în zilele noastre.

 Regulile de organizare a vieţii vieții monahale de tip cenobitic ale Sf. Pahomie şi și ale Sf. Vasile cel Mare au fost transmise în Apus prin intermediul „Instituţiilor vieţii „Instituțiilor vieții monahale” (lat. De institutionis cenobiorum) ale Sf. [[Ioan Casian]] (cca. 360-435), precum şi și ale altor scriitori bisericeşti bisericești ca Rufin, la sfârşitul sfârșitul secolului al IV-lea.

Sfântul [[Benedict de Nursia]] (480-543), întemeietorul monahismului apusean a fost influenţat influențat în mod hotărâtor de regulile Sf. Vasile cel Mare în scrierea propriei sale Reguli monahale, lucrare fundamentală pentru organizarea monahismului apusean.<ref>K.E. Kirk, The Vision of God: The Christian Document of the summum bonun, (London, 1931), 9.118</ref>

Pe lângă mănăstirile întemeiate de Sf. Pahomie sau care s-au alăturat federaţiei federației de mănăstiri cenobitice fondate de el, au existat şi și unele grupări creştine creștine care urmau o formă sau alta de viaţă viață comună. Între aceştia aceștia se găseau şi și [[eretic]]ii meletieni şi și [[maniheism|manihei]]. Meletienii au încercat chiar, fără succes, să îl atragă pe Sf. Pahomie de partea lor. .<ref>William, S.J. Harmless, “Chapter 5: Pachomius” in ''Desert Christians - An Introduction to the Literature of Early Monasticism''. (New York: Oxford University Press, 2004), 118.</ref>

Tradiţia Tradiția monahală de tip cenobitic s-a răspândit şi și se întâlneşte întâlnește atât în Răsăritul cât şi și în Apusul creştincreștin, dar este deosebit de dezvoltat şi și în alte tradiţii tradiții religioase, precum cea budistă.