Infailibilitatea îşi are sursa în această dublă fidelitate : a lui [[Hristos]] faţă de Trupul Său — [[Biserica]], şi a Bisericii, faţă de Capul ei — Hristos, astfel încât porţile [[iad]]ului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt şi [[preoţie]] împărătească» (I Pt. 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esenţiale : a) starea de [[Sfânt|sfinţenie]], sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne [[adevăr|adevărul]]. în fond, aceasta este lucrarea proprie credinţei : de a deosebi binele de rău, adevărul de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea [[harismă|harismei]] credinţei; b)corespondenţa dintre didascalia apostolică şi [[Tradiţia]] permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credinţa Bisericii trebuie să consune consume cu ceea ce este descoperit în [[Sfânta Scriptură]] şi în Tradiţia apostolică. Biserica nu creează [[Dogmă|dogmele]], ci distilează pentru fiecare epocă şi situaţie doctrina dată odată pentru totdeauna.

În ceea ce priveşte slujirea învăţătoare în Biserică, aceasta aparţine [[episcopat]]ului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria şi dreptul de a propune credinţa. Totuşi «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin [[hirotonie]], ci aparţine întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui [[episcop]] sau a unei [[Biserică locală|Biserici locale]]. Ea este mai degrabă o [[nădejdea|speranţă]] şi o făgăduinţă făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a [[sinod]]ului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. ''sensum fidelium''), prin [[discernământ]]ul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definiţiile sinoadelor nu au autoritate pentru credinţă. Această concepţie pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul ; de aceea autoritatea de a învăţa are un caracter ecleziologic, conciliar şi harismatic (a se vedea [[Autoritate]]). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor faţă de [[conştiinţa Bisericii]]. De altfel, [[Ortodoxia]] n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învăţătura de credinţă în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unităţii dogmatice a Bisericii.

[[Biserica Ortodoxă]] nu acceptă această învăţătură, deoarece ea contravine tradiţiei autentice patristice, care recunoaşte : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învăţătoare, şi b) scrutinul [[sfinţi]]lor sau conştiinţa Bisericii (lat. ''[[consensus ecclesiae]]'')în receptarea deciziilor sinodale.