14.992 de modificări
Modificări
m
paragrafe
Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se știe sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea orașului, se numea Lucaci, după cum menționează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută și ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.<ref>G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București, 1899, p. 332.</ref>
Peste timp, această biserică s-a deteriorat și alta a fost înălțată, pe același amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării Românești, care i-a dăruit și moaștele sfinților Stelian, Haralambie, Elefterie și Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae și a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.
Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan Călărășanu, cu sprijinul enoriașilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, care erau stabiliți în mahalaua Lucaci. Lăcașul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite și alte chili pentru preoți, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noua biserică a fost sfințită de mitropolitul Nifon al Ţării Românești, în 1842.
Însă nu au trecut decât cinci ani, că așezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paști a anului 1847. Despre acele momente grele amintește preotul Ioan Călărășanu în prefața scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaș a ars cu chiliile din jurul său și cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat orașul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar și după o lună „grămezi de lemnărie și mărfuri care ardeau înăbușit”.<ref>George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 154.</ref> Mai multe mahalale din București au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat și ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii și mărfuri au fost distruse de flăcări.
Deoarece și în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăți financiare, preotul Ioan Călărășanu a început să refacă sfântul lăcaș cu ajutorul enoriașilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, și așa s-a menținut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumusețarea ei au fost aleși doi zugravi fără pretenții financiare mari. Însă din cauza materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp.
Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum și cu case donate de diferiți credincioși sau cumpărate de preotul Ioan Călărășanu (la bătrânețe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriașii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat și Anton Pann, care era atunci cântăreț la strană.
Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută și ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioșilor față de acest sfânt era tot mai mare. Așa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.
Numele Bisericii Lucaci este legat și de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieții a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaș. Poet, profesor și compozitor de muzică religioasă, folclorist și scriitor, dar și autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât și pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann.
S-a născut dintr-o mamă grecoaică și un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoștea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, știa și limbile turcă, greacă și bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc și moartea tatălui său, în 1806, mama lui și cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieți mai bune. Au însoțit trupele rusești în mișcare, ajungând în Basarabia, și s-au stabilit pentru un timp la Chișinău. Anton, care avea 10 ani și o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraș. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învățat limba rusă. După câțiva ani, cei doi frați ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton și mama lui au decis să vină în București.
Biografii și cercetătorii operei sale susțin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoștințe bogate de literatură balcanică” și știa bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca și rusa. <ref>George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1990, București, p. 204 </ref>. Se știe că el era autodidact, că a învățat aceste limbi prin experiența vieții, și că nu fusese până atunci la nicio școală. <ref>Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46</ref>.
Datorită glasului său melodios și foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu Sfinți, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la școala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi a învățat și cunoștințe de bază ale artei muzicale la școala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcționa și o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reușind să învețe meșteșugul tiparului.
În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecții de cântări bisericești călugărițelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Șcheii Brașovului, unde a cântat în cor. După ce a revenit în București, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni și profesor de muzică vocală la școlile naționale din oraș, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, și-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847. Cu toate acestea, nu după mult timp și-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 și 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reușind să tipărească nenumărate cărți pe care le vindea chiar el la diferite biserici și mănăstiri din țară.
La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veșnice, pe când se afla în București. Deși a petrecut o mare parte din viața lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum și vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, așa cum a lăsat prin testament.