{{Teologie}}'''Spiritualitatea ortodoxă''' "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" (1)<ref>Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ''Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica'', EIBM, Bucureşti, 1992, p. 5.</ref>. Aşadar, Spiritualitatea sau ''Teologia Ascetică şi Mistică '' prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la [[îndumnezeire ]] (2II Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (3Efeseni 4, 13).

Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (''abneget semetipsum''), să-şi ia [[crucea]] în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (''sequatur Me'')" (4Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei (5)<ref>Cf. P. Pourrat, ''La spiritualité chrétienne'', Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2</ref>, completat de experienţa în [[Duhul Sfânt|Duhul]] a [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor ]] - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată viață învăţătura evanghelică <ref>Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, ''op.cit.'', în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învăţătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (6şi-n epistolele sale) ; si c) învăţătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul creştin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului creştin primitiv": 1. [[Encratismul]] şi [[Montanismul]]; 2. [[Gnosticism]]ul şi Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui [[Clement Alexandrinul]] şi a lui [[Origen]]. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea şi al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea şi al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea şi al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evoluţia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile şi lavrele. Autorii spirituali între secolele al şaselea şi al zecelea".</ref> -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele ''Summae theologicae''. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar [[Scara]] sfântului [[Ioan Scărarul]], egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient (7) <ref>Scara Paradisului este - după P.Pourrat, ''op.cit.'', p. 486 - echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.</ref> - şi ''Convorbirile'' (''Collationes summorum Patrum'') sfântului [[Ioan Casian]] (+ probabil în anul 435) - în Occident.

"4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de [[harisme]]"(8)<ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', p. 6.</ref>.

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toti toţi autorii spirituali din Orient si şi aproape toti toţi din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea sfântul [[Francisc de Sales (11) ]] <ref>Apud: P. Pourrat, ''op.cit.'', t. I, p. IX.</ref> - au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numim (conventional) numesc, convenţional, "monastică". E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul [[Ioan Hrisostom]] le cere credinciosilor credincioşilor săi - care nu erau nicidecum monahi[[monah]]i, ci crestini obisnuiti creştini obişnuiţi - nu numai să citească "Viata Viaţa [[Antonie cel Mare|Marelui Antonie]]" <ref>Scrisă de sfântul [[Atanasie cel Mare]] (+ 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (12+ 356).</ref>, ci să si şi facă cele ce citesc, fără să-si şi mai caute - în zadar - scuze (13)<ref>Sfântul Ioan Hrisostom, "Omilia a VIII-a la Matei", în: ''Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei'', [[PSB]] 23, EIBM, Bucureşti, 1994, p. 108.</ref>.

b) Învătătura Învăţătura ascetică ortodoxă este esentialmente esenţialmente evanghelică(14), având ca « piloni » principali, cum ziceam, [[lepădarea de sine ]] - ''abneget semetipsum '' - si şi urmarea lui Hristos - ''sequatur Me(15)'' <ref>Lc. 9, 23. Trebuie să menţionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de [[Toma de Kempis]]; e vorba de o urmare mai mult decât ''per pedes'', o urmare personală, adică relaţională şi de comuniune, în Duhul.</ref>. Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învătăturii învăţăturii ascetice evanghelice sişi, apoi, dezvoltat si şi explicitat de asceti asceţi - este: cu cât lepădarea de sine si şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârsită desăvârşită va fi urmarea lui Hristos <ref>"Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (16Pourrat, op.cit., p. 10).</ref>. Cu precizarea că există o fază a înăltimii duhovnicesti înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despă-timit si despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar si şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorintadorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neasteptateneaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17)<ref>D. Stăniloae, ''op.cit.'', pp. 281-285.</ref>.

c) O a treia trăsătură a spiritualitătii spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici [[iubirea ]] aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit si şi a desăvârsit desăvârşit Legea <ref>Cf. Matei 5, 17-19 şi Romani 13, 8,10: "...cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. (18...)Iubirea este deci împlinirea legii".</ref>. Într­adevărÎntr­-adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele <ref>Așa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Şi dacă îmi va greşi aproapele de şapte ori, să-l iert?" Şi tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii " (19Ioan 13, 34-35).</ref>, iar pe Dumnezeu L­au L­-au iubit posesiv si şi cu avaritie avariţie <ref>"L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu?"Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas. C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (20Simone Weil, ''La pesanteur et la grâce'', Plon, 1992, p. 24).</ref>.

d) În sfârsitsfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură pe , care vrem să o facem se face remarcată aici. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile <ref>Nu se poate spune, totuşi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este şi cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi și omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne şi duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprinzând şi luptă cu lumea (21Ef. 2, 2 etc.); şi tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptăţii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).</ref>. Mai mult, după cum remarca cu un oarecare repros reproş Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si și de distrus, si și aproape niciodată pe descrierea bucuriilor și frumuseţilor virtuţii de practicat" <ref>"La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder... Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure...» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359). Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (...) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si frumusetilor virtutii -de practicat-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (22Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167). Totusi</ref>. Totuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul [[Iustin Popovici]], omul a devenit învătător învăţător în cele ale răului, si și tocmai în lumea lui umană răul siși-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" <ref>Pere Justin Popovici, ''Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe'', Ed. "La Lumiere du Thabor" (23coll. "L'Age d'homme"), t. AsadarII, p. 9.</ref>. Aşadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa așa cum este) si şi pesimism moral (nu-i cereti cereţi să se îmbunătăteascăîmbunătăţească) - cum vor naturistii naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si și optimism moral (poate fi îmbunătătit îmbunătăţit de morală si de religie)" (24)<ref>N. Steinhardt, ''Jurnalul fericirii'', Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.</ref>. Pe de altă parte însă, e adevărat - experienta experienţa marilor asceti asceţi o arată - că este imposibil a se mentine menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste găsește în mod personal, de o manieră proprie, unică si și irepetabilă, si și care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseste găseşte e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modali-tătile modalităţile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însusi însuşi Domnul în taina ascultării si şi în măsura împlinirii poruncilor.

1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica si Mistica, EIBM, Bucuresti, 1992, p. 5.<brreferences/>2. II Pt. 1, 4.<br>3. Ef. 4, 13.<br>4. Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34.<br>5. Cf. P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2.<br>6. Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, op.cit., în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învătătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (si-n epistolele sale); si c) învătătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul crestin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului crestin primitiv": 1. Encratismul si Montanismul; 2. Gnosticismul si Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui Clement Alexandrinul si a lui Origen. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea si al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea si al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea si al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evolutia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile si lavrele. Autorii spirituali între secolele al saselea si al zecelea".<br>7. Scara Paradisului este � după Pourrat, op.cit., p. 486 � echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.<br>8. D. Stăniloae, op.cit., p. 6.<br>9. După cum arată Arhimandritul Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în conferinta cu acelasi titlu.<br>10. Istoria ne arată că scrierile filocalice erau citite si pretuite mai ales în mediile monahale, credin-cio-sii din lume iubind mai mult poezia slujbelor, care, dimpotrivă, n-a fost initial pretuită în mediile mănăstiresti. � Vezi Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărtile de ritual si cântarea bisericească, Bucuresti, 1937, în special capitolul "Rezistenta mănăstirilor în fata imnului celui nou", pp. 64-69.<br>11. Apud Pourrat, op.cit., t. I, p. IX.<br>12. Scrisă de sfântul Atanasie cel Mare (� 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (� 356).<br>13. Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a VIII-a la Matei, în Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei, PSB 23, EIBM, Bucuresti, 1994, p. 108.<br>14. Vom reveni mai pe larg asupra acestui punct în momentul cercetării slujbelor cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie).<br>15. Lc. 9, 23. Trebuie să mentionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de Toma de Kempis; e vorba de o urmare mai mult decât per pedes, o urmare personală, adică relatională si de comuniune, în Duhul.<br>16. "Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (Pourrat, op.cit., p. 10).<br>17. D. Stăniloae, op.cit., pp. 281-285.<br>18. Cf. Mt. 5, 17-19 si Rom. 13, 8,10: "�cel care iubeste pe aproapele a împlinit legea. (�) Iubirea este deci împlinirea legii".<br>19. Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Si dacă îmi va gresi aproapele de sapte ori, să-l iert?" Si tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi să vă iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii fată de altii " (Ioan 13, 34-35).<br>20. "L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu?"Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas.<br>"C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, 1992, p. 24).<br>21. Nu se poate spune, totusi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).<br>22. "La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder� Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure�» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359).<br>"Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (�) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).<br>23. Pere Justin Popovici, Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe, Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.<br>24. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.